Mircea Basarab – Un om, un preot, un destin

„Părintele Basarab”, cum îi spuneam în familie, a fost pentru noi și copiii noștri un „om trimis de Dumnezeu”, pentru perioada cât am stat în Germania, în Erlangen, din 1990 până în 1993.

De ce fac această afirmație?

O dată pe lună venea din München și slujea la Nürnberg într-o biserică unde se ținea slujba ortodoxă fie înainte, fie după cea evanghelică. Ceea ce am remarcat, în acest context, a fost respectul deosebit cu care ne-a înconjurat, puțin neașteptat pentru mine, mai ales prin faptul că soțul meu îl avusese profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, cu peste 15 ani în urmă. Era atât de bucuros când ne vedea împreună cu cei trei copii ai noștri, și mărturisea deschis acest fapt, având grijă, mereu, și să strecoare în buzunarul lui Gabriel (băiețelul nostru de 5 ani, pe atunci), „plata pentru benzină și că te-ai sculat cu noaptea-n cap”. Era un gest delicat, ușor stângaci, poate, de a nu leza demnitatea cuiva, ca și cum s-ar fi scuzat că-l face.

Apoi, după Sf. Liturghie, urma o „agapă” la care discuțiile cu soțul meu erau, invariabil, pe teme teologice, noi ceilalți, familie, copii și credincioși, ascultam fascinați, nu atât de conținutul lor teologic, care de multe ori ne depășea, cât de pasiunea pe care o puneau amândoi în acestea. Era un adevărat regal, aș putea spune, ca și cum ar fi dispărut orice barieră de timp sau spațiu, trezindu-ne în epoca primilor creștini, auzind, învățând și crezând!

L-am apreciat și considerat, atunci, și mai târziu, ca fiind un delicat intelectual, profesor înnăscut, pasionat de teologie, cu mult bun simț, cu manifestări spontane, exuberante, uneori aproape copilărești – care demonstrau un suflet cald și viu, manifestând o înțelegere profundă a naturii omenești. Așa l-am perceput atunci, și după aceea, astfel că mi-ar fi foarte greu să spun, azi, că m-am înșelat!

Era un om decent, în sensul nobil al cuvântului!

Câteva momente mi-au rămas vii întipărite în memorie, în discuțiile și frământările noastre, departe de țară fiind, legat de schimbările tumultuoase prin care treceau, la acea vreme, poporul și biserica de acasă. Unul din aceste momente s-a petrecut în primăvara anului 1993, când, aflându-ne împreună cu dânsul, am primit vestea numirii ÎPS Bartolomeu ca Arhiepiscop la Cluj. Atunci, părintele Mircea Basarab a exclamat cu voce tare: ”În sfârșit, un om potrivit, la locul potrivit!”, ceea ce demonstrează, dincolo de declarații, că omul, intelectualul, preotul Mircea Basarab suferea și empatiza cu suferința țării și a bisericii sale!

Așa l-am cunoscut pe Părintele, pe Profesorul și Omul, Mircea Basarab, al cărui suflet, inteligență, cultură și caracter le-am apreciat, pe care l-am iubit, dimpreună cu familia mea!

Dumnezeu sa-l ierte și să-l odihnească cu aleșii Săi!

Prof. univ. dr. Maria TOFANĂ

Articole din aceeasi categorie