Mihai E. Şerban: Nu mai putem continua aşa. O schimbare se impune, chiar cu preţul unei crize

Scriitor, instructor de arte marţiale, doctor în bioeconomie,  profesor, om de afaceri, Mihai E. Şerban stăpîneşte  arta de fi, în acelaşi timp, un „savant cu capul în nori”  şi un patron pragmatic, capabil să-şi finanţeze pasiunile care-l stăpînesc.

La  27 de ani a publicat „Semenii întru raţiune”, cu un succes uriaş la public, şi, după 25 de ani, a inventat o nouă ştiinţă: sofiologia, de care publicul este mai puţin interesat. Putea ajunge muzician, dar Mihai-Serban-1a renunţat „într-un moment de luciditate”,  preferînd cariera mai sigură de economist şi, de cîţiva ani, artele marţiale. Bioeconomia, cealaltă ştiinţă pe care a „inventat-o” şi în care şi-a dat doctoratul, îi conferă dreptul de a face observaţii despre vremurile agitate pe care le trăim. „Nu mai putem continua cu această economie bazată pe producţia risipitoare şi pe consumul artificial, întreţinut de uzina planetară de vise”, spune Mihai E. Şerban.

– Care este opera scriitorului Mihai E. Şerban?

– Am la activ nouă lucrări de diverse facturi, precum şi cîteva cursuri şi tratate de nivel universitar. În ultimă instanţă, nu  numărul este cel care contează; pentru mine, fiecare dintre aceste lucrări are importanţa sa, marcînd un anume moment din devenirea mea ca om, scriitor sau savant.

–  Aţi debutat foarte tînăr, cu o carte devenită best-seller, “Semenii întru raţiune”. Cît de profitabil era să publici o carte în 1982?

– Să zicem că era o afacere bună. Publicarea cărţii mi-a adus o sumă care era echivalentul a 20 de salarii lunare de la vremea respectivă. În condiţiile în care posibilităţile de a cîştiga bani înafara slujbei la stat erau drastic limitate, era o oportunitate deloc neglijabilă.  Dar această oportunitate a devenit, privind înapoi printr-o lunetă foarte obiectivă, un element minor. Faima pe care ţi-o aducea publicarea unei cărţi în 50.000 de exemplare (care s-au şi epuizat în trei zile!), constatarea că dintr-o dată vocea ta începe să conteze, faptul că începi să fii invitat ca specialist sau somitate la tot felul de manifestări culturale… acestea sînt un cîştig pe care numai privind în urmă poţi să-l preţuieşti cu adevărat. Faptul că am scris Mihai-Serban-2cărţi, că sînt dascăl, că am fundamentat două noi ştiinţe, că am avut mereu curajul să pornesc pe noi cărări… toate se datorează atotstăpînitoarei mele curiozităţi.

–  “Omul şi astrele”, următorul volum, cît de profitabil a fost?

– Să precizăm ceva: atunci cînd vorbim despre profit, înţeleg de fapt cîştigul personal net. De fapt, totul era cîştig net, fiindcă singura resursă pe care o cheltuiam pentru realizarea lucrării era timpul meu personal, dedicat documentării şi elaborării lucrării. Iar timp era berechet; a fost suficient să elimin acele ocupaţii frivole care fac deliciul contemporanilor noştri, pentru a mă găsi proprietar peste o adevărată comoară, în care fiecare clipă poate căpăta strălucirea şi nepierirea diamantului. Dacă insistaţi să vorbim despre bani, nu-mi amintesc exact suma, dar cred că era echivalentul a două treimi de Dacie. Marele meu cîştig, şi eternă bucurie, a fost faptul că la acest volum am putut colabora cu cel mai drag prieten al meu, Desailly Denis, grafician francez, care a realizat grafica acestei frumoase lucrări.

– Aţi revenit la profesia de bază, cea de economist, cu o carte despre bioeconomie. A fost un succes la fel de mare?

– Desigur că… nu! Oamenii sînt interesaţi de senzaţional, de exacerbarea poftelor şi exorcizarea temerilor. O lucrare ştiinţifică care vorbeşte despre iraţionalitatea sistemului de producţie al umanităţii nu poate interesa decît un număr foarte restrîns de specialişti. Să nu uităm, era anul 1988, cînd priorităţile societăţii româneşti erau parcă altele; iar despre un eventual răsunet internaţional, în virtutea apartenenţei la numita societate, nici măcar nu putea fi vorba.

– Aţi întemeiat o ştiinţă, sofiologia, şi evident, aţi scris încă o carte. Cum puteţi defini lucrarea  „Sofiologia – o paradigmă a destinului“?

– Este o lucrare care se înscrie în linia ideatică a „Bioeconomiei”, apărută cu 11 ani mai devreme. În contextul elaborării tezei mele de doctorat am constat că bioeconomia este în fapt o uşă prin care pot pătrunde pe tărîmul celor mai generale legi şi principii care conduc universul şi fiinţa umană. Aceste legi şi principii s-au structurat parcă de la sine într-un domeniu aparte al cunoaşterii, care transcende ştiinţa sau filosofia, şi pe care l-am numit sofiologie („ştiinţa înţelepciunii”).

–  Despre ce va fi următoarea carte?

– Acum 25 de ani, bioeconomia era un demers savant, care milita pentru reformarea conceptuală a industriosferei, acel complex de tehnici şi metode pe care omul le interpune între el şi natură. În ziua de azi, criza ecologică generalizată a făcut ca această problematică să aibă o acuitate fără precedent. Mihai-Serban-3Bioeconomia trebuie să „coboare în arenă”, să se implice concret în înţelegerea şi rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă umanitatea. Pentru aceasta, următoarea carte va fi din domeniul bioeconomiei şi sper că mă vor ţine băierele să o termin pînă la toamnă.

–  De ce aţi vrut să vă luaţi doctoratul?

– În primul rînd, fiindcă aveam foarte multe, enorm de multe, de spus. În al doilea rînd, fiindcă credeam cu tărie în valoarea ideilor mele. În al treilea rînd, fiindcă soarta mi-a scos în cale un mentor de excepţie, pe  profesorul  Aurel Negucioiu, care mi-a fost îndrumător în cei cinci ani de elaborare a tezei. Domnia sa mi-a dat cea mai importantă lecţie de viaţă atunci cînd mi-a spus: „Nu cred în adevărul unora dintre ideile dumitale. Dar ele sînt suficient de valoroase în sine pentru a avea dreptul de a fi auzite de toată lumea”.

– Cum se explică succesul în afaceri al unui economist-scriitor, pe deasupra şi profesor de arte marţiale şi bioeconomie?

– Pur şi simplu fiindcă prin profesia de economist, sau din meseria de scriitor, din pasiunea pentru artele marţiale sau din cercetările de savant nu puteai să cîştigi (şi nici chiar azi nu se poate) tot ce trebuie pentru un trai îndestulat. Aşa că afacerile au fost un fel de pact cu diavolul, care în felul acesta m-a obligat să-mi achit datoria de trudă şi necaz pentru a putea beneficia de tinereţea veşnică a creaţiei şi a vocaţiei de a-i învăţa şi a-i ajuta pe alţii.

În concluzie, pentru mine succcesul în afaceri nu a fost un scop în sine, ci un instrument inevitabil al bunăstării şi al strădaniei de a-mi împlini datoria faţă de semenii mei.

–  Gena armenească a bunicii a avut un rol?

– Fără îndoială. Bunica mea, ca orice armean generic, avea „gena comerţului” (de la ea am auzit conceptul de „procent armenesc”: „Cumpăr cu un leu şi vînd cu doi. Am cîştigat un procent”). Dar tot bunica mea avea o blîndeţe de poveste, o feminitate caldă şi protectoare, un sentiment al datoriei şi al participării pe care le simt mereu adînc aşezate la temelia fiiinţei mele.

–  Care este cel mai mare proiect la care lucraţi?

– Sînt preşedintele clubului sportiv MING DAO, unde practicăm arte marţiale chinezeşti. De ceva vreme păstorim proiectul realizării unui centru de practicare a artelor marţiale, unde să ne putem apropia de nivelul de excelenţă pe care îl dorim. În acelaşi timp, pe lîngă aspectul sportiv, proiectul are şi o puternică Mihai-Serban-5componentă culturală şi spirituală, aspecte de maximă importanţă în lumea aceasta cinică, care cunoaşte preţul tuturor lucrurilor, dar nu cunoaşte valoarea lor. În plus, acest proiect îmi va permite să rămîn activ întreaga viaţă, făcînd ceea ce îndrăgesc mai mult: să-i învăţ pe oameni, să împărtăşesc cu ei bucuria cunoaşterii şi a progresului, a evoluţiei individuale şi colective, să-i ajut, prin ceea ce fac pentru ei, să-şi făurească o viaţă mai bună.

– Aveţi un scenariu al evoluţiei economiei mondiale?

– La această oră economia mondială este ca un bolnav grav ţinut în viaţă de aparate… Orice creştere a producţiei, orice revigorare infimă a consumului sînt întîmpinate cu urale, drept semne ale continuării acestei orgii planetare a omului care şi-a supus natura. Aşa cum încrederea noastră în energia nucleară nu mai poate fi aceeaşi după Cernobîl şi Fukushima, după cum liniştea noastră nu mai poate fi aceeaşi după amplificarea terorismului mondial, trebuie să înţelegem că şi imaginea noastră despre prosperitate trebuie să se schimbe, şi foarte rapid chiar. Nu mai putem continua cu această economie bazată pe producţia risipitoare şi pe consumul artificial întreţinut de uzina planetară de vise. O schimbare se impune. Cu cît mai curînd, cu atît mai bine. Chiar cu preţul unei crize mult mai acute decît acest frison, pe care în pripă l-am numit „criză”.

– Există soluţii locale pentru a ieşi din criză?

– Soluţia globală este chiar revenirea la soluţiile locale! Consider că se poate trăi la fel de confortabil în România şi fără struguri chilieni sau vinuri californiene. Vesticii nici nu mai ştiu ce sînt acelea murături, Mihai-Serban-4deşi sînt mult mai sănătoase decît legumele din hipermarketuri, crescute artificial şi coapte forţat

– Avînd aptitudini umanistice, de ce nu aţi ales o carieră “asortată”cu zestrea nativă?

– Vă explicam mai înainte că pentru mine este o mare deosebire între vocaţie şi carieră. Desigur, este o bucurie de neegalat să-ţi asiguri existenţa făcînd ceva ce-ţi place; bine spunea Confucius: ”Fă ce-ţi place şi nu va trebui să munceşti nici o zi”. Părerea mea este că omul trăieşte de fapt două vieţi: una în care obţine cele necesare traiului şi alta în care se dedică acelor activităţi care îl fac să evolueze pe scara umanităţii. Majoritatea oamenilor confundă viaţa personală cu prima categorie; aceasta este o viaţă săracă, incredibil de tristă, centrată pe consum prostesc şi acumulare obsesivă de valori materiale. Eu le am din plin pe amîndouă, cu menţiunea că ceea ce numiţi „carieră” a avut menirea de a-mi permite să-mi urmez vocaţia, de a-mi valorifica zestrea nativă.

–  Aţi fi putut ajunge muzician?

– Desigur, atîta timp cît am cîntat destul de bine la cinci instrumente (diferite, ca să nu avem confuzii…). Într-o emisiune de radio am fost întrebat: „Cum v-a schimbat muzica viaţa?” Iar răspunsul meu a fost: „Prin aceea că am renunţat la a mai interpreta muzica”. A fost unul dintre primele mele momente de luciditate, deşi eram doar adolescent; înţelesesem că nu voi putea fi niciodată acel interpret desăvîrşit pe care imaginaţia mea ştia să-l ceară şi să-l dorească. Mai bine un sofiolog de frunte decît un muzician de pluton!

Maria Sângeorzan

Articole din aceeasi categorie