Memoria colectivă

Comunitățile umane organice – familii, neamuri, națiuni – au putut avea toate un rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtășite, unei „memorii colective”.

Această „memorie colectivă” este suma credințelor, obiceiurilor, amintirilor, a înțelegerii comun împărtășite, a diferenței dintre „bine” și „rău”. În lipsa ei nu poate exista un „model existențial” real și benefic. Această memorie colectivă este o realitate vie, care se transmite din generație în generație. Ea nu este și nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generație îi adaugă ceva nou și semnificativ, adaus care întotdeauna rămâne consecvent aceluiași semn. Memoria colectivă rămâne întotdeauna credincioasă și consecventă sieși.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent și este proiectată, ca așteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanția acestei realități este elementul pe care s-au întemeiat și dezvoltat toate marile civilizații omenești: mormântul strămoșilor.

Plecând de la singura certitudine a condiției omenști, mortalitatea, în mod paradoxal, „mormântul strămoșilor” devine calea vieții. Mormântul strămoșilor este certitudinea că suntem parte a unei căi pe care trebuie să o străbatem. Mormântul strămoșilor ne spune limpede că existența nu se sfârșește cu nici unul dintre cei care mai trăim, așa cum nu s-a sfârșit cu nici unul dintre cei care au fost. Mormântul strămoșilor ne obligă să înțelegem că avem o datorie de împlinit și față de cei care au fost, și față de cei care au să vină. Mormântul strămosilor ne spune răspicat că în această lume nu suntem singuri. Mormântul strămoșilor ne obligă pe toți și pe fiecare în parte să facem cea mai solemnă făgăduință, că nu vom uita niciodată ceea ce datorăm acestor strămoși.

Aceasta nu înseamnă să credem că toți strămoșii au fost sfinți, dar trebuie să ne încredințeze că unii dintre ei sunt Sfinți! Și pentru acești Sfinți, și prin ei, suntem și stăm în ființă.

Acest respect pentru mormântul strămoșilor și pentru „memoria colectivă” într-o ultimă analiză constituie o mărturisire. Este amintirea Raiului din care am fost alungați și a cărui nostalgie, în vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, „ne va chinui întotdeauna”.

Pentru români înțelegerea și practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multă vreme simplă. Dat fiind faptul că orice român și, oricum, orice familie românescă își are obârșia într-un sat, aceste adevăruri se așezau fără nici o dificultate. Comunitatea sătească, acea așezare miraculoasă având existența „din veci”, asigură nu numai existența fizică, dar mai ales pe cea sufletească. Orice abatere de la „rânduială” era sancționată și îndreptată. De aceea ura salbatică împotriva satului, care a existat întotdeauna, dar care în ultimul veac a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist, este că acestor forțe ale răului le-a stat complice și le stă complice neghiobia unor personaje penibile, indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existențial, care au avut lipsa de bună cuviință să dea până și numelui sfânt de ȚĂRAN o conotație peiorativă.

Această ură împotriva satului este parte din furia cu care memoria colectivă românească se dorește a fi distrusă și înlocuită cu jalnice iluzii sau abominații. Pentru că, trebuie să fim înțeleși, atunci când „memoria colectivă” a unui neam este distrusă, atunci acel neam încetează să mai aibă existență semnificativă, de fapt încetează să mai aibă existență, trece într-un vegetatism fără rost.

Acestei încercări îi stă martor momentul istoric actual, și acestei încercări trebuie să i ne opunem toți și fiecare în parte. Este destul de trist că pământul românesc este ispitit de percepția că ar fi controlat de catre „pro consuli” de la Bruxelles și de la Washington. Dar absolut dramatic este când vedem, sub ochii noștrii, cum entități care nu au nimic în comun cu neamul românesc ajung să hotărască și să influențeze ce nume să poarte străzile românești, căror „eroi” să li se închine neamul românesc, sau cum să fie alcătuită familia românească. Entități străine și parazitare care caută să elimine din memoria colectivă românească tot ce definește acest neam: Făt Frumos și Ileana Cosânzeana, Eminescu și Caragiale.

Aici nu mai este nimic de comentat. În acest moment toți, dar mai ales fiecare dintre noi avem de făcut o alegere. Și să nu ne facem nici o iluzie, pentru aceasta alegere vom da „samă” și în lumea asta, și în cea care va să fie.

Alexandru NEMOIANU