Mărturia Sfântului Duh și ecumenismul

„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (In 15, 26)

Această făgăduință se referă la trimiterea Sfantului Duh Apostolilor și implicit asupra Bisericii. Trimiterea este lucrarea personală a lui Iisus Hristos și urmează să aibă loc intr-un viitor raportat la timpul vorbitorului; aceasta o clarifică și termenul original. Trimiterea trebuie deosebită de purcederea atemporală a Sfantului Duh, care se realizează de la Tatăl. Însă nu s-a rămas doar la făgăduință.

La Rusalii avem implinirea a ceea ce a promis Domnul nostru. Din acel moment, Sfantul Duh a devenit o realitate eclesiologică. Credincioșii sunt uniți cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Nu doar unirea credincioșilor cu Cel care este capul Bisericii, Domnul nostru, ci și unirea credincioșilor între ei se înfăptuiesc prin puterea unificatoare a Mângâietorului. Această putere nu lucrează însă cu forță, ci vine la iveală în timp ce credincioșii Îl recunosc pe Duhul Sfant și Îl urmează. De aceea, în capitolul anterior de la Ioan se spune că lumea nu-L poate primi pe Mângâietorul, deoarece „nu-L vede, nici nu-L cunoaște”, spre deosebire de cei credincioși: „Voi Îl cunoașteți, că rămane la voi și în voi va fi” (In 14, 17). Misiunea Sfântului Duh este aici aceea de a da mărturie despre Iisus Hristos.

Așa cum un martor relatează despre ceea ce cunoaște și ceea ce i s-a întâmplat și ceea ce el a recunoscut, așa se revelează Sfântul Duh ca Martor al tainelor lui Dumnezeu. În calitatea Sa de a treia Persoană a Dumnezeirii și de Dumnezeu adevărat, Mângâietorul este pur și simplu „Duhul Adevărului” (In 14, 17). El deține adevărul dumnezeiesc și cunoaște tainele dumnezeiești datorită atributelor și firii Sale dumnezeiești. Despre acestea El dă mărturie credincioșilor. Aceasta este una din cele mai importante funcții ale Sfântului Duh în cadrul trupului lui Hristos și este adeverită adesea în Noul Testament. Ea este fundamentul Bisericii, în special în misiunea acesteia de purtătoare și vistiernică a Adevărului revelat. Dar Revelația, respectiv mărturia Mangaietorului nu s’a incheiat, ci continuă. De aceea Tradiția, adică ceea ce s-a crezut pretutindenea, mereu și de către toți credincioșii (Vincențiu de Lerin), este a doua parte a izvorului Revelației creștine.

Sfinții Părinți au încercat să explice mărturia Paracletului folosind diverse imagini și comparații. Ignatie scria în Epistola lui către Efeseni că, pentru a se ridica la înălțimea adevărului dumnezeiesc, creștinii se folosesc de Sfântul Duh ca de o frânghie de susținere. Clement al Alexandriei L-a numit „Lumina Adevărului și adevărata Lumină” (Stromata 6, 16). Vasile cel Mare spune că „El dăruiește credincioșilor cunoașterea lui Dumnezeu; calea cunoașterii dumnezeiești este de la unicul Duh prin unicul Fiu către unicul Tată” (Spir., 23, PG 31, 109 B). Iar Chiril al Ierusalimului, care s-a ocupat amănunțit în catehezele sale de lucrările Sfantului Duh, Îl numește „adevăratul Luminător” (Cateh. 16, 16) și continuă: „Precum lumina luminează totul cu raza sa, tot așa și Sfântul Duh îi luminează pe aceia care au ochi” (Cateh. 16, 22).

Pentru a percepe și a înțelege mărturia Sfantului Duh, avem nevoie de ochi potriviți, adică de ochii credinței. Așa cum lucrurile care sunt luminate de lumina unei lămpi sau a soarelui, pot fi recunoscute în această lumină, așa recunoaștem mărturia Parakletului dacă ne transpunem în lumina Adevărului și a Revelației Acestuia. Atunci recunoaștem că Același Duh Sfânt i-a dat Legea lui Moise și prin Prooroci a vorbit despre Hristos, S-a pogorat cu Hristos și a dat mărturie despre El, a fost făgăduit și trimis Apostolilor și Bisericii. Mai mult, recunoaștem că Același Duh Sfânt ne învață mereu și ne aduce aminte tot ceea ce a spus Iisus Hristos (In 14, 26) și ne conduce la deplinătatea Adevărului; căci El nu vorbește de la sine, ci ceea ce aude, aceea spune și ne vestește cele viitoare (In 16, 13). Unicul Duh Sfânt revelează un unic adevăr dumnezeiesc într-o Biserică unică.

Se pune însă pe bună dreptate întrebarea: Dacă mărturia Paracletului este una singură, cum se face că noi, creștinii, receptăm, înțelegem și reprezentăm această unică mărturie în moduri diferite? Nu este aceasta o piatră de poticnire și o provocare de scandal? Oare libertatea în Hristos, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel, poate fi o explicație?

Indiferent de răspunsul pe care îl dăm la această întrebare, trebuie să subliniem un lucru: factorul om, cu slăbiciunile și neputințele lui, joacă un rol determinant în înțelegerea și expunerea mărturiei Sfântului Duh. Dacă însă vrem să înțelegem mai temeinic această mărturie, trebuie ca în mod nepărtinitor să luăm ca bază Scriptura și mărturia comună a Bisericii primare. Pentru aceasta trebuie să ne însușim forma hotărârii sinodului Apostolilor: Să nu punem nici o greutate în plus asupra fraților noștri creștini, ci numai cele care sunt necesare (FA 15, 28). Înțelegerea ecumenică are nevoie de un fundament sănătos; altfel, unitatea de suprafață este o amăgire care va duce la deziluzie. Astfel, creștinii trebuie ca în mod serios și responsabil să recunoască și să trăiască mărturia Paracletului ca fiind una singură.

Trăim la începutul unei noi epoci creștine. Începem să depășim rupturile între Biserici. Numai atunci podul creștin va fi durabil și va putea să slujească lumii, când temeiul său va fi unica mărturie a Sfântului Duh. În cadrul întâlnirilor ecumenice se aude că a venit timpul să pășim mai repede înainte. Experiența cotidiană ne învață totuși că își atinge mai repede scopul cel care urmează o pregătire necesară și caută să meargă încet și sigur. și pentru că în ceea ce privește ecumenismul nu este vorba de o problemă omenească, ci de lucrarea lui Dumnezeu, în special a Sfântului Duh, trebuie să-L urmăm pe Mângâietorul.

Făgăduința Domnului este concretă: Duhul adevărului dă mărturie despre tainele dumnezeiești. Sfânta Scriptură și mărturia Bisericii primare nedespărțite sunt garantul, dar și șansa ecumenismului de a ajunge la deplină ințelegere și neîntreruptă unitate. Pentru aceasta, noi, creștinii diferitelor confesiuni, trebuie să avem încredere și să acordăm mai multă atenție mărturiei Duhului Sfânt.

Prof. dr. Theodor Nikolaou (München)