Marele jaf al retrocedărilor continuă
Marele jaf generat de legile retrocedării continuă în România. Numeroase edificii culturale și de patrimoniu, sedii de școli și de spitale, precum și mii sau chiar zeci de mii de hectare de teren și păduri ajung în mâinile unor așa ziși „proprietari” sau pretinși moștenitori ai celor care le-au deținut cândva și care, în ultimii ani, au răsărit ca ciupercile după ploaie. Cu două – trei acte interpretabile, fabricate prin străinătate, diverși indivizi reușesc să convingă comisile de retrocedare sau instațele de judecată că li se cuvine ceea ce solicită. Și așa ajung, peste noapte, să dețină averi fabuloase.
Problema retrocedărilor a fost una dintre cele mai complicate cu care România s-a confruntat după 1989, un adevărat ghimpe otrăvit pentru societatea noastră. Deși s-a dovedit că dispozițiile legale privind retrocedarea proprietăților confiscate de regimul comunist nu au fost foarte inspirate – pe de o parte au lăsat loc de interpretări, iar pe de altă parte au deschis calea la numeroase abuzuri, nimeni dintre cei care au venit la guvernare nu s-a sinchisit să le corecteze pentru a stopa jaful.
După 1990, numeroase entităţi laice maghiare dar şi persoane fizice au declanşat un adevărat fenomen de contestare a dreptului de proprietate asupra a mii de imobile din Ardeal, bazându-se pe diferite documente discutabile din punct de vedere istoric şi chiar juridic. În acest registru al revendicărilor controversate se înscriu şi solicitările aşa zişilor moştenitori, de retrocedare a bunurilor ce aparţineau optanţilor maghiari.
Cine sunt optanţii
În categoria optanţilor fac parte cu exclusivitate persoane ce aparţin nobilimii maghiare, care în urma primei conflagraţii mondiale aveau opţiunea, conform Tratatului de la Trianon din 1919, să rămână în teritoriile ocupate (Transilvania) sau să păstreze cetăţenia ungară şi să emigreze în Ungaria. Articolele 63 şi 232 ale Tratatului asigură dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate pe teritoriile statului în care şi-au avut reşedinţa, ce erau deţinute înaintea exercitării dreptului de a opta (fiind revocate orice alte măsuri în intervalul 03.11.1918 şi până la intrarea în vigoare a Tratatului). Reglementările mai sus menţionate cu privire la păstrarea proprietăţilor au fost reconfirmate în Tratatul Minorităţilor încheiat la Paris în 09.12.1919. În acelaşi an, Consiliul Dirigent a emis un decret-lege prin care se stabilea că cetăţenii străini urmau să fie expropriaţi complet.
Situaţia cu adevărat delicată referitoare la statusul optanţilor apare în 30.07.1921 cu ocazia Reformei Agrare, când imobilele au fost expropriate de către statul român (integral, cu excepţia mediului rural unde păstrau o suprafaţă limitată la câteva zeci de iugăre), în acest proces fiind implicate şi imobilele aparţinând optanţilor. Părăsind ţara după 01.12.1918 (motiv pentru care au fost denumiţi absenteişti), aceştia au contestat (inclusiv cu sprijinul statului ungar) suveranitatea asupra Transilvaniei în perioada de „absenţă” (perioada de activitate a Consiliului Dirigent – până la intrarea în vigoare a Tratatului de le Trianon ce le garanta dreptul de proprietate), respectiv subevaluarea proprietăţilor, aspecte ce în opinia acestora reprezentau o confiscare a averii imobiliare.
La propunerea Consiliului Societăţii Naţiunilor s-a format Tribunalul Arbitral româno-ungar de la Paris, în cadrul căruia a avut loc Procesul optanţilor maghiari, în perioada 1923-1930. Diferendul dintre Ungaria şi România a fost bine analizat şi prezentat de către Nicolae Titulescu, ministrul de Externe al României, în expunerea ţinută în Consiliul Societăţii Naţiunilor, în data de 5 iulie 1923. În timpul dezbaterilor, Nicolae Titulescu a subliniat faptul că optanţii unguri puteau să-şi păstreze bunurile imobile conform legilor româneşti, dar nu au făcut-o, acceptând să fie despăgubiţi. În acest sens, Ungaria a pretins plata în aur a acestor despăgubiri.
Despăgubirile-echivalentul a 600 de tone de aur pur
S-a decis că plata despăgubirilor stabilite de Tribunalul Arbitral de la Paris se va face din Fondul Agrar deschis în Elveţia, la o bancă din Basel, de către statul român. Din acest fond au fost plătite despăgubiri uriaşe către Ungaria şi optanţi. Începând cu anul 1931, sumele destinate acestor despăgubiri au fost evidenţiate în Bugetul de venituri şi cheltuieli al României. După unele surse, suma despăgubirilor s-a ridicat la echivalentul a peste 100 de tone de aur pur (24 carate), însă în opinia unora, realele despăgubiri s-ar ridica la echivalentul a 600 de tone de aur pur. Este cert însă că exproprierea maghiarilor din Ardeal ce a vizat imobilele aparţinând celor din categoria optanţilor şi bisericilor maghiare s-a realizat prin acordarea de despăgubiri din partea statului român. Prin acordurile de la Paris şi Haga, din 1930, ce priveau despăgubirile de război, situaţia a fost reglementată în mod decisiv şi categoric astfel: Ungaria nu a mai plătit despăgubiri către România, contravaloarea acestora fiind redirecţionată către optanţi, eventuala diferenţă fiind suportată de statul român, iar valoarea finală fiind cea reală (de piaţă).
Însă, evoluţia actuală a demersurilor de după 1990 de retrocedare a proprietăţilor ce au aparţinut optanţilor maghiari relevă necesitatea diferenţierii categoriei optanţilor, formată din moşierii care după Marea Unire au plecat din Transilvania, optând pentru cetăţenia ungară, de grofii care au rămas pe teritoriul României după anul 1918 şi a căror avere a fost naţionalizată prin reforma agrară din anul 1945, doar cei din urmă având dreptul la despăgubiri în baza Legii nr.10 din 2001, Legii nr.1 din 2000 şi OUG nr.94 din 2000. În ceea ce priveşte prima categorie, aceştia au fost despăgubiţi de către statul român în urma proceselor de pe rolul Tribunalului Arbitral, nemaiavând dreptul de a invoca pretenţii în baza legilor reparatorii.
Urmaşa lui Bánffy Miklós a vrut mii de hectare şi pădure în zona Huedinului
Printre cei care au încercat să profite de legile retrocedării din România, deşi până acum s-a dovedit că nu are niciun drept se numără o femeie de 93 de ani din Maroc, oraşul Tanger, care se pretinde a fi urmaşa contelui Bánffy Miklós. Jelen Tivadar Karolyne a dechis mai multe procese la Judecătoria Huedin pentru recuperarea a mii de hectare de teren şi pădure situate pe teritoriul oraşului Huedin şi a şase comune din zonă. Nonagenara a început demersurile de revendicare a miilor de hectare de teren și pădure din zona Huedinului în 2016 când a deschis o serie de procese de recunoaștere a dreptului de proprietate la Judecătoria de aici. De pe raza oraşului Huedin, fiica lui Bánffy Miklós a revendicat mai multe zeci de hectare de teren şi pădure situate la limita cu judeţul Sălaj iar de la Călăţele au fost vizate 14 hectare de pădure şi păşune. Un alt proces deschis de Jelen Tivadar Karolyne a avut ca obiect retrocedarea a peste 200 de hectare de pădure şi teren la Bologa, comuna Poieni. Aici, fiica lui Bánffy Miklós a încercat să obţină şi cetatea medievală Bologa, fostă posesiune a lui Mircea cel Bătrân. Cele mai mari suprafeţe au fost revendicate de pretinsa urmaşă lui Bánffy Miklós în comunele Mărgău, Ciucea şi Săcuieu. La Mărgău au fost vizate peste 3000 de hectare de pădure şi păşune din zona localităţii Răchiţele iar la Săcuieu se solicită retrocedarea a aproape 2000 de hectare de teren şi păşune. De asemenea, peste 1000 de hectare au fost revendicate pe raza comunei Ciucea iar de la Beliş au fost vizate sute de hectare aflate în zona cătunului Dealu Botii. Magistrații i-au respins însă cererile pe motiv că sunt neîntemeiate.
Biblioteca „Batthyaneum”, cerută de Arhiepiscopia Romano-Catolică
Un alt bun de valoare excepţională din patrimoniul naţional care se află în litigiu de retrocedare este Biblioteca „Batthyaneum” din Alba-Iulia, revendicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică. Statul român nu a constituit comisia de punere în posesie, clădirea a rămas în continuare în proprietatea Statului Român şi în administrarea Bibliotecii Naţionale a României. Arhiepiscopia Romano-Catolică din Alba-Iulia s-a adresat la CEDO, cauza împotriva României, fiind susţinută de avocaţii Monica Macovei şi Dan Mihai.
Biblioteca Batthyaneum deţine colecţii de o inestimabilă valoare documentar-ştiinţifică şi bibliofilă: 80% din totalul de cărţi manuscrise medievale occidentale aflate în colecţiile din România (1.778 de cărţi manuscrise), între care şi Codex Aureus, cel mai vechi manuscris occidental aflat în colecţiile din ţară, realizat în jurul anului 810, la comanda lui Carol cel Mare; 70% din totalul de incunabule aflate în România (609 incunabule); din cele 63.037 de cărţi înregistrate, peste 45.000 sunt cărţi vechi şi rare tipărite în Europa în secolele XVI-XVIII (parte dintre acestea se referă la istoria Transilvaniei); 4.598 de periodice vechi; un valoros fond arhivistic format din Arhiva Capitalului Romano-Catolic din Alba-Iulia şi Arhiva Conventului din Cluj-Mănăştur – aproximativ 17.163 de izvoare diplomatice privind istoria medievală a Transilvaniei; peste 43.000 de documente ale unor personalităţi transilvănene, ale fostului Institut şi ale Bibliotecii Battyaneum, din secolele XVIII-XX; colecţii muzeale – istorie naturală (mineralogie, botanică etc.), piese arheologice din spaţiul transilvan şi european (de la Neolitic la Perioada medievală), sigilii, medalii, instrumente astronomice, obiecte de cult, tablouri, ex-librisuri etc.
C. Puriș
Comentarii recente