Mai e ceva de făcut?

Editorial Sîmbătă-Duminică, 11 Iunie 2011

Radu VIDA

Bilderberg se reuneşte la Suvrertta House, din St. Moritz, Elveţia. Îi pasă cuiva că oareşce politicieni au cerut arestarea lui Kissinger, spre exemplu? Nu. Nu toate crimele de război sînt considerate ca atare. Iar guvernul mondial, mult visat de organizaţie, prinde contur. La nivel micro, deocamdată. Asta ca să nu mai spunem de faptul că noţiunea de suveranitate a devenit depăşită, în fapt.
Şi pe marea tablă de şah a Europei s-au făcu cîteva mutări importante. Cap de listă: hotărîrile Comisiei Europene în ceea ce priveşte bugetele naţionale ale celor 27 de state. Sub prea blîndul cuvînt al recomandărilor, Comisia a formulat primele observaţii. Obligatorii, dacă privim raportul dintre ţările mari şi cele mici. De altfel, realitatea a făcut ca, din necesităţi obiective, ţările să fie împărţite în trei categorii: 1. Grecia, Irlanda şi Portugalia – state salvate de la faliment; 2. State care au nevoie de reforme şi austeritate: 3. Un pluton mai restrîns, care are nevoie de control al pachetului de datorii publice. Nominalizate cu fost Austria, Finlanda şi Germania – genii în plutonul fruntaş, dar unde este loc de mai bine. Iar ţările nordice sînt exemplele exemplelor…
Să ne întoarcem la cîrpele noastre. Lotul cel mai mare care are nevoie de reforme. Pe piaţa muncii, zice comisarul european pentru economie, Olli Rehn. Se caută soluţii pentru revenirea celor care şi-au pierdut locurile de muncă. Asta pentru că, subliniază comisarul european pentru problemele muncii Laszlo Andor, sărăcia îi pîndeşte pe… 63,5% dintre şomerii Europei. O sărăcie germană, cu indemnizaţie de şomer de 900-1000 de euro şi alta românească cu 50-100 de euro!
Nici în presă, nici în mediile diplomatice ale Europei nu s-au făcut dezvăluiri în ceea ce priveşte fondul problemelor vizate de bugetele naţionale ale ţărilor membre. Şefii de state, se zice, într-o unanimitate veselă şi pragmatică vor hotărî, la următorul summit, dacă recomandările vor fi aprobate. În orice caz, controlul strict asupra bugetelor publice va fi supus aprobării parlamentelor naţionale. Poate. Aici, nu poate fi vorba de asumarea răspunderii a nu ştiu cui.
Spuneam şi într-un alt editorial că tăvălugul pierderii identităţii statale a început. Şi se intensifică cu fiecare măsură luată de oficialii europeni. Anţărţ s-a ales ministrul de externe şi preşedintele UE. Cu atribuţiuni simbolice, credeau unii analişti. Am semnalat recent momentul în care bancherul Trichet încerca să… trişeze postul de ministru al finanţelor europene. Pentru el, am sugerat, la vremea respectivă. Alte şi alte evenimente dovedesc că, sigur, interesul individual este puternic. Dar fapta generică rămîne importantă. Dăunăzi, o încercare şi mai temerară a surprins lumea celor care urmăresc mişcările macrobirocratice. Tony Blair, vestitul fost prim-ministru al Angliei, rămas fără servici, a propus ca preşedintele Europei să fie ales de către toţi cetăţenii de pe Continent. Neîndoielnic că acest lucru va schimba raportul de forţe şi va legitima conducerea unică a UE. Sigur că opoziţia statelor mici va fi mai mare. E ca şi cîrcoteala la reîmpărţirea administrativă a Ţărişoarei. Dar şansa noastră nu stă în opoziţie. Ci în cooperare inteligentă. Nu ne (mai) putem opune, decît temporar, marilor proiecte ale Europei. Dar putem profita de ele. Cît or fi de secrete adunările celor de la Bilderberg, tot răzbat informaţii cu privire la strategiile de reformare a politicilor economice şi financiare ale lumii în care trăim.
Dacă am avea oameni politici adevăraţi…