Limba ce-o vorbim…

RADU VIDA

Ştiu: cauza-i pierdută!
Dar, ca orice naiv, care după majorat, poartă un alt nume, sper. În prostie! Aşadar, nu vreau să fac pe epigonu’, n-am intenţia să fac eu corecţiile necesare, dar am convingerea că drumul nu este bun. Că limba ce-o vorbim lasă, din ce în ce mai mult, de dorit. Se strică. Se anchilozează. Şi sapă, cu mare precizie, riduri. Adînci. Şi urîte.

Aş vrea să ne înţelegem de la început: limba trebuie să evolueze. Să se dezvolte. Şi să se perfecţioneze. Asta însă nu înseamnă că-i dăm în fiecare zi un pumn în nas, şi să rîdem ca asinul la termopan. Avem însă în dotare o pleiadă de sferto-docţi, care împut locul. Şi crăcănează limba. O despică. În aşa fel încît… şarchili urcă, cu viteza a 5-a spre mărul din gîtul fiecărui Adam. Infestînd locul.

Sigur, nu e prima oară în istorie că se întîmpla asemenea fenomene. În care tot felul de iniţiatori, fac harcea-parcea frumuseţea limbii ce-o rostim. Au fost – nu zic! – exageraţiuni, care au stricat bunul mers al firii. Şi au adăugat un dram de ilaritate propoziţiei.

Curentul latinist, bunăoară.
Cu George Bariţ sau Iosif Hodiş mai treacă-meargă. Au deraiat, ce mai! Dar Augustin Triboniu Lurean şi Timotei Cipariu au luat-o razna. Exista, fireşte, o explicaţie. Cel puţin în Transilvania secolului al XIX-lea, limba vorbită în cancelarii pierduse mult din caracteru-i latin. Dar împrumuturile lexicale ale Şcolii Ardelene au fost de-a dreptul forţate, aşa că riscam să vorbim o limbă artificială. Atunci, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu sau Titu Maiorescu au pus la punct lucrurile.Şi au redat limbii române albia firească.

Au fost şi… franţuziţii.
Trepăduşi care beau şi mîncau prin bistrourile din Paris şi simţeau nevoia să aducă „furculision-ul”, acasă, pe Plai. N-a ţinut mult. Dar, în epocă, a creat multiple disfuncţii în ceea ce priveşte bunul mers al dezvoltării fireşti a limbii române.

Trebuie spus că asemenea manifestări de devianţă lingvistică nu se manifestă sub „talpa străinului”. Apropierea şi stăpînirea rusă în Moldova, povara turcească în Ţările Române, sau austriacă şi maghiară în Transilvania n-au stîlcit limba română. Au fost asimilări fireşti, puţinele intrări în fondul principal de cuvinte, retrăgîndu-se spre fondul secundar, sau chiar dispărînd cu totul din vocabular.

Englezismele însă…
Ei, bine, în zilele noastre ele au provocat un pestilenţial de nedescris în peisaj. Ce înseamnă Colours of Cluj, pentru un om care a învăţat temeinic franceza, spaniola, sau germana. Nimic. Echivalent cu… kèlu ri yán sé din chineză. Decît, eventual, împopoţonare împăunată, fără substanţă. Şi paradă de cultură… inexistentă. Şi dacă află că-i vorba despre… Culorile Clujului, rîde pînă la uitare de sine. Mai nou, aud că… şeruim idei! Cu sh…Nu le mai putem… împărtăşi? Un tînăr şi-a tatuat pe antebraţ man-of-war. Am bulbucat ochii şi mi-am întipărit semnul mirării pe meclă. Plin de sinea lui cea mică, omul mi-a explicat: războinic. Ă? (Nu, prietene! Ce ţi-ai dăltuit tu pe antebraţul cu pumnul bine strîns înseamnă vas de linie, un cuirasat mai paşnic decît vasele de croazieră).

Propun filfizonilor din consiliile locale şi judeţene, membrilor guvernelor prezente şi viitoare să propună ca a doua limbă oficială engleza. De acord? Dar asta presupune învăţarea ei din clasa I-a, sistematic, din greu. Pentru că, indiferent ce facem, ea va rămîne, pentru multă, multă vreme de acu’ încolo, tot limbă străină.