Liberți creștini în căutare de stăpâni

Trăim la intensitate frenetică un paradox al zilei: insistăm să ne declarăm liberi, nesupuși, dar căutăm neîntrerupt, neliniștiți și tensionați, preluarea, alinierea și afilierea la ultimele dicteuri și debitări ale altora (modă vestimentară, complicitate la terfelirea limbii, logica „mușchilor mei”, mania gestuală de import, cultul jenei față de pielea nemarcată de însemne de apartenență sau alergia la natural și la normalitate).

Preluăm fără cenzură sloganuri, subiectele și interesele altora, bârfe, tendințe… Și nu realizăm că, de fapt, ne proclamăm libertatea în sensul unic al alegerii stăpânilor, ne raliem celor ce luptă pentru eliberarea de legi, de definiții, de reguli, de limite… doar ca să ne putem imediat lua după ce hotărăsc alții și să fim în-ton-ați cu câți mai mulți stăpâni, cărora să le arătăm bucuroși supușenia. Zicem DA cât mai multor stăpâni care ne cer și ne costă, dar ne opunem întruna, fără temei și tărăgănare, Singurului care așteaptă să ne dea, care cere doar voie în viața noastră, Celui care nu are nevoie de nimic de la noi și nu poate fi cumpărat (deci dubios și vinovat), dorind binele pentru noi. În același timp El nu concepe să ni Se impună, să ne constrângă la Bine, la o mântuire fără noi, căzută de sus, fără mâinile și inima noastră la primire.

De fapt asta și deranjează: libertatea care cere responsabilitate, care cere răspuns neimitat, necopiat, neformal. Nouă ne-ar fi mai comod să dăm răspunsul altora, al majorității, al găștii, la adăpost de urmări, al fricii de angajare cu ființa și nu doar cu buzele, cu viața și nu pe ceas, cu cheful momentului… Și deși Christos e cel care ne-a eliberat de constrângerea de a răspunde în numele firii la chemarea răului și ne-a dat și dă putere de bine, puterea Sa, a firii Sale la care ne-a adoptat, totuși, ne înrolăm în rândul liberților din antichitatea romană: niște sclavi eliberați ce primeau cetățenia romană și preluau prenumele și numele stăpânului, deci liberi după lege,  dar cu obligația unei relații personale cu fostul patron și cu limitări politice. Noi purtăm numele eliberatorului (creștini = ai lui Christos), dar căutăm de atâtea ori să ștergem parcă orice urmă a identității noastre, ca să putem alerga anonim ahtiați după alți stăpâni. Ba ne complăcem, alteori, cu un statut și mai cenușiu: al hiloților din antichitatea greacă, persoane cu o situație socială intermediară între omul liber și sclav, aparținând statului și putând fi împrumutați proprietarilor de pământ, dar nu puteau fi cumpărați și vânduți ca sclavii. Mutatis mutandis, cam ce jinduia fiul risipitor, care între străini nu se ridica la drepturile porcilor, iar acasă se visa argat plătit, dar nu fiu…

De aceea e stânjenitoare pagina din Evanghelie care ne re-atrage atenția că nu putem sluji la doi stăpâni, cerându-ne un act de sinceritate privitor la raportul cu prezentul, la prioritățile inimii noastre și la identitatea noastră. Cu ce se deosebesc cei care Îl știu și Îl recunosc pe Dumnezeu drept Tată de cei care trăiesc ca și când ar fi ai nimănui, ar fi orfani?

E o atenționare asupra tentației de a împărți încrederea noastră între diferiții stăpâni aleși: sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi. Noi poate n-am ajuns să-L urâm, dar sigur a pățit-o deja Domnul, că iubim pe altul sau pe noi, iar pe El nu. Apropo: când L-am iubit ultima dată pe Domnul?

De ce ajunge Isus să pună un aut aut (un sau… sau) atât de tranșant? De ce să nu fie admisibil un et et (un și… și), un pic cu Dumnezeu și un pic (mai mult) fără? Pentru că, de pildă, cu stăpânul Banul, înșelăciunea lui e dublă: când îți lipsește, devine o obsesie. Crezi că tot ceea ce îți lipsește sunt banii. Iar când vei avea în sfârșit cât aveai nevoie, într-un mod misterios, magic, ceea ce e suficient nu îți mai e de ajuns. Cu alte cuvinte, Banul e foarte iute în a trece de la mijloc la scop. Iar ce rămâne pe dinafară din acest proces e încrederea în Tatăl ceresc, în Providența Lui și trecem, fără act notarial, la auto-providență, autonomie, la a fi autoreferențiali, sporindu-ne singurătatea și baricadarea de teamă… Noi am vrea relații bune cu ambii, convinși că ce nu ne dă unul, ne va da celălalt. Dar cei doi nu sunt asociați în afaceri, ci antagoniști, nu încap împreună în inima omului, dau ordine opuse, referitor la modul de a-i privi pe ceilalți și pe Dumnezeu, ca dușmani atentatori sau ca pelerini ai aceluiași drum.

Nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc și păgânii… Ce ne deosebește – în griji, preocupări, interese și… mai întâi-uri, priorități – față de cei care nu spun că-L au pe Dumnezeu Tată? Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu mai facem diferență între cele de care avem nevoie și cele pe care le râvnim, le invidiem, ne atrag.

Miza dușmanului lui Dumnezeu în lupta ce o dă pentru noi e să ne facă să pierdem prezentul: grija pt mâine mă face să nu trăiesc niciodată azi. Locul zilei de azi e ocupat de ziua de mâine. Preocuparea, îngrijorarea, mă fac să trăiesc anticipat, devansat, fără să apuc prezentul, aproape ieșit, aplecat peste mine ca să văd în afară ce se va întâmpla, și fără resurse să mulțumesc pentru ce se întâmplă. Chiar și zâmbetul prezentului devine lux și neavenit într-o chestiune așa de serioasă ca aceea… a zilei de mâine. Unii, obișnuiți cu mâine-le, intră în agitație când își mai rezolvă din probleme și gânduri și li se conturează clipe mai senine: trebuie să găsească imediat ceva cu care să iasă din prezent! Spune Evanghelia: fiecare zi are povara ei. Dar asta trebuie citită complet: fiecare zi are harul ei, are ajutorul și gândul Domnului pentru noi, pe care-l irosim evadând în… mâine.

Copilul care-și pierde părinții nu poate rămâne singur, are nevoie de cineva în care să aibă încrederea, care să-i dea siguranță. Va căuta spontan un model, un punct de referință în viață. Se întâmplă și cu Dumnezeu: nu ne putem lipsi de El, nu putem rămâne orfani, iar cine Îl refuză, Îl înlocuiește imediat cu un substitut. Pericolul nu e ateismul, ci alegerea unui zeu de pripas. Nu toți Îl acceptă pe Tatăl ceresc. Celui care îl refuză, i se prezintă imediat, cu toată fascinația sa, cel mai seducător și înșelător idol, banul, cursa după nu mai puțin ca alții. De dragul lui se renunță la demnitate, se justifică înșelăciunea, furtul, dăunarea altora, pierderea prieteniilor, neglijarea celor apropiați.

Nu condamnă Isus prudența prevăzătoare, ci îngrijorarea pentru mâine, care fură pacea și transferă încrederea de la Domnul la noi și la lucruri.

Ni se cere să trăim cu picioarele pe pământ și cu inima în Cer.

Pr. Cristian LANGA