Lăzi de breaslă, simboluri şi unelte ale meşterilor dejeni, la Muzeul Municipal Dej

Sub titlul generic „Exponatul lunii”, în perioada 2-30 noiembrie, Muzeul Municipal din Dej se prezintă publicului cu expoziţia „Lăzi de breaslă, simboluri şi unelte ale meşterilor dejeni”, care cuprinde: lăzi de breaslă, convocatoare ale breslelor cizmarilor, olarilor şi lăcătuşilor, sigilii, steaguri de breaslă, diverse unelte ale meşterilor, precum şi fotocopii după privilegiile acordate breslelor locale.

Dezvoltarea meşteşugurilor în oraşele din Transilvania a fost un proces complex care a marcat devenirea vieţii urbane medievale, impulsionată fiind şi de prezenţa coloniştilor saşi. În acest context se manifestă unul dintre cele mai interesante fenomene legate de structura oraşelor medievale, şi anume spiritul asociativ al confreriilor, între care se remarcă breslele (corporaţii meşteşugăreşti) şi unele asociaţii cu caracter economic.

Oraşul Dej, întemeiat de colonişti saşi veniţi între anii 1141-1143, în timpul regelui Geza al II-lea (1114-1162), a cunoscut la rîndul său acest proces de dezvoltare a meşteşugurilor şi de urbanizare, coloniştii germani stabiliţi aici practicînd mineritul, comerţul cu sare şi diferite meşteşuguri.

Prima breaslă din Dej, menţionată în anul 1465, a fost a cizmarilor, urmată de breasla corăbierilor ,,Kalendatus” (Aventurierilor), în anul 1500, şi de breasla măcelarilor, în anii 1503 şi 1536. Corăbierii, cizmarii, tăbăcarii, fierarii, măcelarii, croitorii, rotarii, olarii, dulgherii, pieptănarii şi blănarii au fost printre cei dintîi meşteşugari care s-au organizat în bresle datorită concurenţei în aceste domenii. Toate vechile meşteşuguri practicate la Dej aveau legătură directă cu nevoile lucrătorilor de la ocne şi necesităţile orăşenilor sau cu întreţinerea clădirilor din oraş. Simbolurile breslelor erau reprezentate de ladă, tablă de convocare, sigiliu, iar mai tîrziu de steag.

Lada era primul obiect pe care îl achiziţiona o breaslă. În ea se păstrau diploma (privilegiul), contractele, fondurile băneşti ale asociaţiei şi alte documente. Lăzile erau confecţionate din lemn sau metal, avînd formă dreptunghiulară şi dimensiuni diferite. Lada se deschidea în mod solemn la adunările generale ale breslei şi rămînea aşa pe toată durata şedinţei. Banii lichizi erau depuşi în lada breslei alături de documentele importante. Aceasta avea de obicei două lacăte cu două chei diferite, fiecare dintre ele încredinţată cîte unui staroste. Lada era iniţial păstrată în casa starostelui, dar mai tîrziu, cînd breslele au dispus de case proprii, aceasta ocupa un loc de cinste în una din camere, avînd aproape o valoare mistică, în faţa ei depunînd jurămîntul starostele breslei.

Tabla de convocare sau convocatorul breslei, un alt simbol important, era păstrată întotdeauna în casa breslei, fiind scoasă numai atunci cînd se ţineau şedinţe ordinare sau extraordinare. De regulă acestea erau din lemn, însă în secolul al XIX-lea apar şi cele fabricate din metal.

Sigiliile aveau imprimate însemnele breslei respective şi erau confecţionate din metal, pentru a fi aplicate pe ceara moale. Toate actele emise de breaslă trebuiau să fie întărite prin aplicarea sigiliului.

Ca formă de organizare profesională menită să asigure un anumit statut şi venit membrilor săi, breasla le reprezenta acestora interesele în faţa autorităţilor, le acorda ajutoare sociale în caz de nevoie, le impunea un sistem de contravenţii pentru încălcarea obligaţiilor interne şi stabilea cotizaţii anuale. Cînd un meşter breslaş se găsea la strîmtoare, breasla îl ajuta cu bani din lada ei sau cu materii prime din rezervele pe care le avea. Breasla se îngrijea şi de meşterul bolnav, acordînd familiei acestuia împrumuturi plătibile după însănătoşire. Breslele aveau grijă cu stricteţe ca nici un membru al comunităţii să nu le facă de ruşine şi pentru a avea o garanţie în ceea ce priveşte calităţile etice ale pretendentului, acestuia i se cerea cucernicie, onestitate, loialitate şi respectarea ordinii (satutului). Cel care tulbura armonia, acuzîmd un meşter de minciună sau îi arunca la mînie vorbe grele, era aspru pedepsit.

Statutul breslei avea şi o componentă religioasă. Breasla avea propriul ei altar, pe care era datoare să-l aprovizioneze cu lumînări şi obiecte decorative de cult. Membrii breslei erau obligaţi să participe la ceremoniile religioase îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, avînd un loc bine stabilit în biserică, iar la procesiuni trebuiau să poarte steagul breslei, pe care era cusută stema proprie. Fiecare breaslă avea ca patron spiritual un sfînt, care era respectat şi sărbătorit în mod regulat.

 „În oraş breslele aveau funcţii sociale, politice, militare, economice şi religioase, cerute de organizarea societăţii medievale. Ele constituiau o importantă rezervă economică, fiind surse de venituri pentru oraşe (taxe, vămi, mărfuri confiscate, donaţii)” – precizează prof. Constantin Albinetz, directorul muzeului. „În anul 1500, de exemplu – spune el -, breasla corăbierilor plăteau de persoană cîte 3 forinţi pentru slujbele din Biserica Sfîntul Ştefan, iar în 1532, breasla măcelarilor a plătit opt florini de aur şi ceară, pentru oficierea slujbelor la parohia romano-catolică din Dej”.

Străzile din Dej, menţionate între anii 1400-1578, purtau numele breslelor locale, ceea ce arată importanţa lor în viaţa şi economia urbană: Uliţa Brutarilor, Uliţa Pescarilor, Uliţa Cizmarilor, Uliţa Căruţaşilor, Uliţa Morii. În privinţa locuirii meşterilor în oraş, aceştia respectau, în mare, regulile medievale de aşezare pe străzi. Cizmarii locuiau în partea nord-vestică a cartierului Mulatău, iar olarii şi pieptănarii în partea de sud-vest, în timp ce tăbăcarii erau concentraţi în valea pîrîului Salca, pe strada Valea Codorului, zonă în care se găseau gropi cu apă sărată, pe care o foloseau la argăsit şi tăbăcit. Încă din evul mediu, toate breslele din oraş se bucurau de statutul de nobilitate, adică erau deţinătoare a unor privilegii regale.

Cizmarii din Dej, datorită produselor realizate, ajung să fie renumiţi în toată Transilvania. Cizmele produse la Dej erau atît de apreciate încît li s-a fixat preţul în cadrul Dietei de la Alba-Iulia, la cîţiva galbeni. Materia primă folosită era pielea de ,,cordovan” turcesc. Pielea de ,,cordovan” provenea de la caprele din rasa Musoli, fiind renumită încă din secolul al XI-lea pentru fineţea şi rezistenţa ei. Centrul oraşului a purtat, multă vreme, numele de ,,Piaţa Cizmarilor”, fapt care arată importanţa lor economică în oraş.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Dej se afirmă şi meşterii aurari care şi-au organizat breasla în anul 1586. Statutul bijutierilor dejeni stabilea inclusiv orarul de muncă al calfelor: în perioada cuprinsă între 16 octombrie şi 18 februarie timpul de lucru era de la opt dimineaţa pînă seara (trei ore după aprinderea lumînărilor). Pentru ucenici, acesta stabilea condiţiile în care aceştia puteau să schimbe meşterul: dacă era înfometat, dacă era trimis să lucreze la alt meşter şi dacă era bătut, rupîndu-i-se oasele.

După o perioadă de instabilitate, producţia meşteşugărească s-a reglementat începînd cu anul 1541, cînd Transilvania devine principat autonom, fixîndu-se preţurile la produsele meşteşugăreşti. Au avut loc chiar înnobilări de meşteri, drept dovadă a importanţei socio-economice dobîndite de bresle.

În secolele XVIII-XIX, cu excepţia cîtorva proprietari de pămînt şi mici burghezi, majoritatea locuitorilor oraşului Dej erau meşteşugari şi comercianţi grupaţi în bresle.

Cu toate acestea, breslele au fost desfiinţate în Transilvania în anul 1872, prin legea 8, alin. 83, în locul lor înfiinţîndu-se asociaţiile industriale, noii lucrători păstrînd însă multe din vechile obiceiuri şi din tradiţiile medievale ale breslelor. Astfel, din Monografia Comitatului Solnok-Dăbîca, de Kadar Jozsef, aflăm că asociaţia comercianţilor număra 18 membri (1853), a măcelarilor 10 (1876), cojocarilor – 32 (1876), cizmarilor – 107 (1877), pantofarilor – 10 (1876), croitorilor, blănarilor şi curelarilor – 35 (1876), tîmplarilor, lăcătuşilor, rotarilor şi fierarilor – 13 taggal (1876), iar a olarilor 49 (1876). Tot în asociaţii erau reuniţi şi pieptănarii, tinichigiii, căruţaşii, funarii, şelarii şi lustruitorii de trăsură. Mai puţin numeroşi erau: perierii, cuţitarii, pălărierii, geamgii, săpunarii, aşa-numiţii ,,turnători” de lumînări, ceasornicarii, arămarii şi bijutierii. De asemenea, în cadrul unor asociaţii profesionale, în 1898, la Dej activau 7 avocaţi, 13 medici, 3 veterinari şi 9 moaşe.

Toţi aceştia, cuprinşi fie în vechile bresle, fie în asociaţiile  amintite, au contribuit la dezvoltarea oraşului Dej în Evul Mediu şi apoi, în Epoca Modernă.

M. Vaida