La Centrul „Sf. Nectarie”, când altundeva „nu se mai poate face nimic” (II)

Ca să poți lucra într-un centru de îngrijiri paliative trebuie să poți lua în calcul că ”Dumnezeu ne-a lăsat să putem și muri, așa cum ne-a lăsat să ne naștem”. Iar dacă în alte spitale, în spitalele obișnuite, medicii își fac „meseria” „în numele vieții cu orice preț”, aici, la „Sf. Nectarie”, se ia în calcul și varianta cealaltă, de a duce pacientul „până la capăt, cu demnitate”. Și atunci – spune dr. Teodor Tudoran, medic primar medicină generală/ medicină de familie, formator în îngrijiri paliative, „pentru personalul care este aici, chiar și pentru tinerele asistente, până când nu îmbrățișează conceptul acesta, de a putea face bine și când asistă sfârșitul unui pacient, nu e ușor”.

 – Spuneați că au existat, la Centrul „Sf. Nectarie”, și cazuri de persoane care nu au putut îmbrățișa „conceptul acesta, de a putea face bine și când asistă sfârșitul unui pacient” și a trebuit să plece. Ne-am oprit când spuneați că, o altă problemă foarte grea, aici, a fost că „personalului i-a fost foarte greu să se împace cu atmosfera «nedisciplinată» de la centru”. Ce înseamnă asta?

– Adică, erau niște reguli foarte rigide, în spitale, iar noi am „stricat” acest lucru, primind în unitatea de îngrijire și pacientul, dar și familia lui. Noi suntem deschiși familiei, să fie alături de cei dragi. Și asta un pic e stânjenitor pentru personal.

–  E ca și cum ar avea tot timpul o cameră de supraveghere fixată asupra lor.

– Eu chiar așa îi spun acestei profesii: „medicină la vitrină”. Ești sub ochi și e stânjenitor. Unii dintre noi nu putem, alții poate n-am vrea să ne vadă aparținătorii micul eșec sau boacănă, și atunci, „vă rog să ieșiți afară”. Cu asta eu nu sunt de acord!

– S-a întâmplat?

– Nu rareori! Din punctul ăsta de vedere, e mare lucru să fii pregătit în acest mod de a îngriji pacienții.

Deseori, noi primim pacienți pe care familia i-a îngrijit până la momentul în care au fost internați. „Și acum vă rog să ieșiți afară!”? N-am înțeles! Se mai poate pune problema unei pudori și a unei intimități cu pacientul îngrijit la pat de săptămâni? Ba chiar mai mult, deja aparținătorul știe cum să-l învârți să nu-l doară. Te mai și întreabă, uneori: „E bine cum m-am descurcat acasă?”. Noi vedem dacă a făcut bine sau nu, îl ajutăm să facă mai profesionist de acum înainte, sau să se poate proteja mai mult în viitor.

E bine că Ordinul Asistenților din România, la propunerea Asociației Naționale de Îngrijiri Paliative, și Ministerul Sănătății, au ajuns la concluzia că ar trebui specializare pentru asistenții medicali în acest domeniu. Și, spre bucuria noastră, Centrul „Sf. Nectarie” a devenit și centru de excelență pentru pregătirea asistentelor medicale în îngrijiri paliative.

– Am remarcat că și pacienți și aparținători, de multe ori vă spun „părinte”,  confundându-vă cu preotul centrului. Ce anume credeți dumneavoastră că determină lucrul acesta?

– Instituția fiind a Bisericii, oamenii cred că personalul de aici este și cu pregătire religioasă și, ca să nu greșească, mai bine îți atribuie un epitet care să îți placă.

–  Totuși, din ce am văzut eu, și comportamentul dumneavoastră față de bolnav și față de aparținători este un pic atipic, raportându-ne la ce vor fi văzut bolnavii în spitalele obișnuite.

– E adevărat. Dar eu nu fac altceva decât să încerc să fiu un bun profesionist. Pentru că aici, cum v-am spus, unitatea de îngrijire este și pacientul și familia. Familiei trebuie să îi asigur un suport psihologic, să îi asigur un suport de informații cât se poate de corecte, pentru a putea ști cât mai bine cum să își programeze viața; și, nu în ultimul rând, discuții despre prognostic. Lucrurile acestea sunt foarte delicate și de mare suflet și trebuie foarte bine conduse. Al doilea lucru: suntem foarte atenți și în ce privește eventuala dezvoltare a unui doliu patologic.

– Ce înseamnă doliu patologic?

– Doliu patologic este atunci când familia este neîmpăcată. Așa cum poate ați citit sau ați auzit, apar fetișizările – de exemplu, o cameră în care nu se mai intră pentru că „a fost camera mamei”, sau excesul de timp petrecut la mormântul celui dispărut.

– Ați avut asemenea cazuri?

– Sigur că da. Și tu, ca medic în paliație, trebuie să sesizezi posibilitatea dezvoltării unui doliu patologic și să vezi ce poți face pentru a împiedica treaba asta. Aici, la centru, avem noroc și de psiholog și de preot, care pot ajusta aceste lucruri.

Despre morți nu știu să vă spun dacă au fost împăcați sau nu, dar noi rămânem neîmpăcați, legat de tot ce am făcut sau n-am făcut pentru ei, relațiile cu ei, ce s-a întâmplat în ultimul moment cu ei.

–  Oamenii vă spun singuri lucrurile acestea, din care deduceți posibilitatea dezvoltării unui doliu patologic, sau e nevoie de o anume tactică pentru a le afla?

– De obicei relatez o întâmplare, ca și cum aș fi citit-o undeva. Nu poți să fii foarte personal, e o treabă extrem de gingașă. Și, privindu-l pe cel din fața mea, îmi dau seama dacă se regăsește în respectiva poveste și dacă este deschis discuției. Nu poți să îi spui omului: „Domnule, tatăl dumitale o să moară peste două săptămâni, cum crezi ca o să te comporți?”. Nu la modul acesta se face. Lucrurile sunt de foarte, foarte mare delicatețe și de mare tact. Sigur că este nevoie de experiență, de exercițiu, de pregătire, pentru a putea face acest lucru.

– Cei care ajung aici chiar în ultima fază a bolii, dar mai pot comunica, vorbesc vreodată despre moarte?

– Dacă îi lași să vorbească, dacă știi cum să rămâi deschis! Pentru că cel mai unic lucru și cel mai al tău e moartea. Și, foarte interesant, ai vrea să vezi la un moment dat cam cum este oglindită, cum și-o descrie el, pacientul, această moarte, legată de temeri, de suferință, de familie, de sentimente și așa mai departe. Dacă lași loc de astfel de discuții, ei vorbesc. Și trebuie lăsați oamenii să vorbească, să creezi această mare intimitate, care de fapt este combinată și cu o mare, mare învingere.

– Domnule doctor, oamenii care își țin bolnavii foarte grav acasă, ce nu știu?

– Ei își țin, într-adevăr, bolnavii acasă, dar permanent strigă după ajutor. Toată problema este că strigă după ajutor de unde nu poate veni.

– Am remarcat că, încă, unii consideră că e rușinos sau că „nu se cade” ca un om să fie lăsat să moară în spital.

– Ajungem și acolo. În primul rând, însă, aparținătorii nu știu la cine să strige după ajutor și strigă la cine nu trebuie. Medicul –  oncolog,  neurolog, cardiolog, când nu mai are, din punctul lui de vedere, ce să îi mai facă bolnavului, îl predă familiei. Și dacă am lua să vedem câți știu despre instituția noastră, o să vedem că nici jumătate din lumea medicală, măcar, nu știu ce facem noi aici și ce am putea face, ca să nu mai vorbim despre lumea largă! Al doilea lucru, tradițional și nu numai: obsesia aceasta de „mers acasă”. În momentul când suferi, vrei să te vezi acasă, de la servici, când te doare capul, dorești să te vezi acasă. Se confundă lipsa suferinței cu acea liniște de acasă. Dar să știți că aceia care au încercat „acasă”, la noi, n-au mai vrut acasă la ei.

– Ce ar trebui să știe cei din lumea medicală, în primul rând, despre acest centru?

– Aș dori din tot sufletul, legat de colegii mei din spitale, să fiu pentru ei un ajutor, iar atunci când suferința pe care o poartă pacientul creează simptome pentru ei poate mai greu de urmărit, să știe că suntem aici și vrem să le venim în ajutor. În felul acesta se reduce numărul zilelor de spitalizare într-un spital țintit pe o anumită suferință, în al doilea rând se preia controlul simptomelor pacientului. Însă, din păcate, conținutul exact al activității noastre încă nu este cunoscut.

– Ce e cel mai greu aici, la Centrul „Sf. Nectarie”?

– Pentru toți cei care răspundem de bunul mers al acestei instituții, cea mai grea problemă este justețea internărilor. E foarte greu. Fiecare pacient ar avea dreptul. Cum să faci că „ăsta” e mai eligibil decât „celălalt”? Creștinește, nu există așa ceva. Și atunci, credeți-mă, cel mai greu este la dispecerat, unde se adresează pacienții sau aparținătorii, cu necazul lor. Te încarci, de ești praf. Cel mai greu este să întâmpini familia disperată care strigă după ajutor. Atât e de greu! Avem pacienți oncologici, cu prioritate, fiindcă aceștia au simptome care trebuie controlate. Suferința este cumplită. Din punct de vedere chiar și al legislației, instituțiile de îngrijiri paliative au și menirea să ajute familia pentru un respiro, pentru că un astfel de bolnav aduce uneori familia la disperare. O familie care, în loc să își poată vedea de bunul ei mers – are fată de măritat, are casă în construcție, are delegație nu știu unde, are pregătiri de câteva luni undeva departe de casă -, trebuie să îngrijească acest bolnav și s-a trezit că nu mai poate. Dacă este eligibil conform legii, îl luăm și ajutăm și familia să treacă peste acest moment. Singurele lucruri, sau două noțiuni filosofice  care mă chinuie pe mine sunt spațiul și timpul. Numărul de locuri din acest centru este limitat. Durata de internare, transformându-ne în spital, am redus-o la trei săptămâni, timp în care urmărim să stabilizăm de asemenea manieră pacientul, încât să îl poată prelua apoi familia, să continue acasă, sau eventual în ambulator, tratamentul. Fiind și unitate umanitar creștină, nu punem problema foarte riguros și foarte rigid. La împlinirea acestei durate se face o evaluare clinică și se decide dacă pacientul mai rămâne sau nu aici. Nu am împins niciodată, de dragul rigurozității, pacientul, afară.

 – Conf. dr. Adela Golea, de la Spitalul Clinic Județean de Urgență, vorbea, într-un interviu recent publicat în ziarul Făclia, de sute de bolnavi care nu se pot îngriji singuri, acasă, apreciind că este absolut necesară înființarea unui centru medico-social, la Cluj.

– În așezămintele actuale, de seniori, sau în așezămintele cu durată lungă de internare, toată problema e a acoperirii medicale. Cei de la aceste așezăminte, care au bunul simț – și majoritatea îl au -, refuză de la bun început pacienți cu îngrijiri medicale complexe. Nu au asistente, nu au personal și, oricum, trebuie și experiență. Și atunci, acești pacienți sunt ai nimănui, sunt pierduți. Nu îi iau căminele de vârstnici, unde sunt locuri, fiindcă toți am vrea ca la aceste așezăminte toți beneficiarii să fie cu papion și să valseze. Numai că ei, acești pacienți, sunt cu problemele adunate și familia exact atunci îl părăsește.

– Ce i se asigură unui bolnav la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”? Asistență medicală, cazare, mâncare,  medicamente…?

– Și asistență socială, psihologică și spirituală.

– Iar singura formă prin care aparținătorii pot recompensa aceste servicii sunt donațiile care se fac exclusiv centrului?

– Exact. Noi, aici, nu facem nici un fel de discriminare și întotdeauna mergem până la capăt, indiferent despre cine este vorba. Anul trecut am avut trei sau patru pacienți pe care i-am îngropat noi. Nici atât nu primim, de la Primărie, un loc de veci.

Pentru mine și un homeless este un om al cetății. Eu așa îl văd. Și dacă eu trebuie să mă apropiu, cu meseria mea, de un om al cetății, și cetatea să facă bine să mă ajute în acest moment. Ne rugăm, adesea, de diferite parohii, ne rugăm de câte un preot să ne dea un loc în cimitir, ca să-i îngropăm pe cei care nu au pe nimeni.

– E dureros ce spuneți. Care e, până la urmă, speranța care rămâne? Care este mesajul dvs pentru „oamenii cetății”? 

– Întâi, mulțumesc lui Dumnezeu că existăm. Doi: să mulțumească și alții lui Dumnezeu că existăm și că există, totuși, o speranță.

Când se pune problema transmiterii diagnosticului, în majoritatea cazurilor mi s-a spus: „Domnule doctor, vă rog să nu-i luați (bolnavului – n. n.) speranța”. Pornind de la asta, de multe ori, mă gândesc că, la primul curs la care am fost și se vorbea despre speranță, era o singură lumânare aprinsă. Eu am un grup de lumânări reprezentând speranța. Speranța de a te vindeca s-a stins, dar speranța de a te ajuta a rămas. Speranța să îți ajut familia a rămas. Speranța să nu suferi a rămas. Speranța să mori în demnitate a rămas. Și este foarte frumos, este extraodinar că s-a născut această instituție, Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, să mai pună lumânări de speranță lângă cea care s-a stins.

***

„Oamenii nu mor, oamenii își sfârșesc viața”. „Moartea nu e foarte grea: este un moment scurt, un moment efemer, dar «doare” pentru că este asemuită cu suferința”. ”Moartea, eu o consider ca un moment aniversar al vieții”. „Se poate interpreta și din punct de vedere creștin acest moment (al morții): de fapt, ne-am născut pentru o altă viață”.

Sunt secvențe din dialogul cu „doctorul-părinte” de la „Sfântul Nectarie”, care mi-au rămas, cred că pentru totdeauna, în minte.

Suntem în Săptămâna Patimilor. Apoi, Învierea. „Cu moartea pe moarte călcând”…

La Centrul de Îngrijiri Paliative, o mână de oameni țin, pentru semenii lor, mereu aprinse, lumânările Speranței.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie

One Response to La Centrul „Sf. Nectarie”, când altundeva „nu se mai poate face nimic” (II)

  1. Cornelia Müller -Todoran

    Eu lucrez de 30 de ani într-un spital în köln ca asistenta medicala.Am un deosebit respect și admirație ptr, munca care o fac colegele, și colegii într-o secție paleativ.intreviul a fost cu multa pietate și rai respect la toate nivelele (pacienți,aparținători,)dus.