La Centrul „Sf. Nectarie”, când altundeva „nu se mai poate face nimic” (I)

Dacă viața poate fi o victorie, pentru cel foarte bolnav și moartea poate fi o victorie. Viața – o victorie împotriva morții, moartea – o victorie împotriva suferinței.

Cu gândul acesta mă îndrept spre Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, pentru interviul de nici nu mai știu când programat cu dr. Teodor TUDORAN, medic primar medicină generală/ medicină de familie, formator în îngrijiri paliative, cel care, de ani buni, ține aprinse, aici, „lumânările speranței” pentru sute și sute de bolnavi. Și dacă pe părintele Bogdan Chiorean, directorul centrului, l-am întrebat totdeauna despre viață, pe „părintele Tudoran”, cum îi spun, adesea, pacienții, îl  întreb despre sfârșitul vieții. Asta, în încercarea de a afla ce motivează un doctor să îngrijească oameni pentru care speranța de vindecare nu mai există.

 – Câți oameni ați văzut murind, domnule doctor?

– N-aș putea spune exact, dar cam de ordinul sutelor de oameni am văzut murind.

– Știu, oare, oamenii, muri?

– M-am tot gândit, privind procesul morții, că Dumnezeu ne-a lăsat să putem și muri, așa cum ne-a lăsat să ne naștem. Și cred că acest proces este undeva chiar în noi și putem să îl trecem și-l putem suporta. De fapt, oamenii nu mor, oamenii își sfârșesc viața. Moartea, eu o consider ca un moment aniversar al vieții. Numai în acest mod am putut s-o privesc, iar dacă mă gândesc, se poate interpreta și din punct de vedere creștin acest moment: de fapt, ne-am născut pentru o altă viață.

– Sunt și aparținătorii celor bolnavi conștienți de asta?

– Antrenați în ceea ce înseamnă acoperirea suferinței fizice, deseori le scapă. De fapt, moartea nu este foarte grea. M-ați întrebat dacă că am privit-o. Să știți că moartea este un moment scurt, un moment efemer, dar „doare” pentru că este asemuită cu suferința – și rareori lipsește, înaintea ei, suferința, și este și reacția la pierdere, pierd ambele părți, atât familia care rămâne îndoliată, cât și pacientul care moare și îi pierde pe cei dragi lui și lucrurile pe care le lasă pe pământ. Din punctul ăsta de vedere noi facem mitul morții. Altfel, moartea este extrem de simplă!

– Cum ați ajuns să lucrați la un centru de îngrijiri paliative? Ce v-a determinat să renunțați la viața comodă de medic de familie, pentru viața într-un centru de bolnavi incurabili, aflați, adesea, în faze foarte avansate ale bolii?

– În primul rând, condiția mea de medic. În al doilea rând, dragostea de oameni, căci, sincer vă spun, îmi sunt dragi oamenii. Fiind medic la țară, la început entuziast, tânăr, voiam să îi fac bine, voiam să îi fac sănătoși, și vedeam că se petrece și acest eveniment al sfârșitului, în „parohia” mea. Eu fiind, oarecumva, „talpa țării” (medicii care îmi trimiteau acești pacienți erau mai specialiști, erau cu resurse mai mari de terapie!), mă simțeam și complexat și vinovat că oamenii aceștia mor și eu nu pot să fac destul. Și m-am tot gândit cum aș putea să răspund senin, în acele momente când mă cheamă familia la un astfel de pacient, că pot să îi mai fac ceva. Să nu răspund codit, că, „acuma, știți…, îi la sfârșit, și nu mai avem ce să facem”.

– De regulă cam așa se răspunde.

– Cam așa se răspunde. Am vrut să scap de treaba asta. Oricum, și răspunsul acesta îmi încărca conștiința și aveam sentimentul de vinovăție. Și atunci, m-am gândit că  trebuie să existe o modalitate de a fi pregătit și de a avea, cumva, și instrumentele necesare pentru a mă apăra de treaba asta.

După 1990, cam prin ´95, au început să mijească zorii unei posibile pregătiri în paliație: la început conspirativ, colegi care eram frământați de aceleași întrebări ne-am apropiat cumva de acest domeniu. Am făcut pregătiri peste pregătiri, nu foarte sistematice, după care, momentul când a apărut posibilitatea de a te pregăti și de a fi atestat în domeniu a fost pentru mine o mare bucurie. M-am dus și m-am pregătit. Nu m-am pregătit să lucrez permanent într-o secție de paliație, ci m-am pregătit să pot să îmi îngrijesc pacienții, fiind medic de familie. Și am făcut-o cu mare plăcere, pentru că era loc să mă și bucur de pacienți pe care îi vindecam sau de ceea ce înseamnă îngrijirea copiilor nou-născuți ori a gravidelor.

Bineînțeles, a venit și momentul pensionării. Acesta, partea bună mi-a luat-o, și mi-a rămas paliația. O conjunctură interesantă a determinat ca instituția în care lucrez astăzi, Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie”, să mă primească cu normă întreagă și chiar cu funcție de coordonare a activității medicale.

– Cei din afară, care nu au călcat niciodată într-un spital de oncologie și mai cu seamă într-un centru de îngrijiri paliative nu știu cum sunt bolnavii care ajung aici. De aceea, o să vă rog să îi descrieți puțin pe acești bolnavi, din punct de vedere medical și,  dacă se poate,  și din punct de vedere al stării lor psihice.

– Eu respect în primul rând entuziasmul – pe care și eu aș dori să îl am! -, pe care îl manifestă colegii mei din spitale, care se duc cât pot de departe cu acești bolnavi, să-i asiste în numele rezolvării cazului, al vindecării sau al stabilizării. Ceea ce face, însă, ca noi să primim foarte târziu în îngrijire acești pacienți, este că familia consideră, aproape întotdeauna, că ar mai putea fi ceva de făcut și deseori mai caută și insistă pentru internări ]n spitale, pentru îngrijiri, evitându-ne. După aceea, mai există și tradiția noastră, nu neapărat urâtă sau rea sau condamnabilă, de a suferi acasă.

– Și omul să moară acasă, în patul lui.

– De a suferi acasă, și dacă vine moartea, să îl găsească în patul lui. Asta determină ca pacienții care ajung la noi să fie niște pacienți care au fost un pic depășiți, ca resurse pur medicale, și care sunt foarte, foarte aproape de sfârșit. Vorbeam despre relația lor în familie. Poate că și familia, epuizată și uzată, nu rareori poate trăi chiar și resentimente și dorește oarecum să se ușureze, internându-i la noi. Iar ei, pacienții, sunt niște oameni normali, ca oricare dintre noi, dar suferinzi. Temerea lor este legată de faptul că nouă ne-a mers vestea că aici se moare. Mie îmi pare rău de asta, căci conținutul asistenței paliative nu are decât într-o foarte mică parte din sarcinile ei moartea în demnitate. E adevărat. Face parte și asta, dar până acolo, până acolo cred că este mult mai mult de făcut.

– Părintele Bogdan Chiorean spunea, în interviurile pe care mi le-a acordat, că de aici au fost și oameni care au plecat acasă pe picioarele lor și s-au întors după câteva luni sau după un an doar în vizită.

– Cel mai bine pentru pacient și, de ce să nu recunoaștem, și pentru noi, este dacă pacientul este luat devreme în îngrijire pentru controlul simptomelor – nu pentru boala lui, căci boala „îi aparține” specialistului în organul care este afectat. Cel mai bine au evoluat pacienții care au venit devreme să le controlăm efectele nedorite ale terapiei, simptomele foarte greu de controlat ale unor boli. Majoritatea celor care au ajuns la noi în acele momente au fost, mai apoi, externabili.

– Majoritatea pacienților care vin acum, în ultima vreme, la Centrul de Îngrijiri Paliative ”Sf. Nectarie” sunt pacienți în stare foarte avansată de boală?

– Foarte, foarte avansată. Și, datorită stării generale extrem de grave, cu o supraviețuire relativ scurtă în instituția noastră, ceea ce este greu și pentru noi, dar și   pentru cei care află despre noi acest lucru.

– Ideal ar fi să vină mai devreme?

– Ideal, așa ar fi. Dar o să vină și treaba asta. La ora actuală această mișcare de paliație începe să se întindă și să sensibilizeze toată lumea medicală. Și asta îi va determina pe colegii noștri să știe despre noi, să știe ce putem face aici pentru pacienți, fără a ne intersecta cu ce fac dumnealor, dar să fie mai bine îngrijiți pacienții și să fie mai bine controlate simptomele. Se preconizează ca, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, fiecare spital să aibă un om, un medic, cu cunoștințe de paliație, pentru această colaborare. Asta va aduce, din punctul meu de vedere, două lucruri bune. Un prim lucru bun: pacienți externabili mai ușor din spitale, pacienți care acum de multe ori fac săptămâni sau luni de zile, acolo. Al doilea lucru bun: și noi vom primi pacienți cu care o să avem și satisfacții profesionale, ceea ce va facilita accesibilitatea altor pacienți, care au nevoie de specialiști, în spital. De multe ori, sub presiunea managerială sau administrativă, se spune: „Da´, ăsta de ce mai stă aici? De ce îl mai țineți?”. „Ăsta” sau „ăla”  este un om bolnav, care este internabil și externabil în orice moment.

– Ce satisfacție profesională aveți dumneavoastră, acum, la „Sf. Nectarie”? După știința mea, satisfacția profesională a unui medic este atunci când reușește să vindece un pacient sau măcar să îi amelioreze starea. La dumneavoastră care este satisfacția profesională?

– În momentul când reușești să îți însușești conceptul de medicină paliativă, care își pune drept scop calitatea vieții pacientului și demnitatea în fața morții, dacă ai reușit cea mai mică îmbunătățire a calității vieții acestuia, oricum ciobită sever de boală, ai o satisfacție extraordinară. Și asta, pentru că îți iei obiective realiste și pe termen foarte scurt. Eu zic că sunt un foarte bun paliatolog dacă pacientul mâine nu mai are dureri.

– Din ce am remarcat eu, de multe ori puteți face asta cu o simplă vorbă bună.

– Pacienții reacționează în fel și chip. Anxietatea, îngrijorarea, temerea, îi însoțesc. După aceea, este sentimentul părăsirii lor de către sistemul de sănătate, pe care îl trăiesc acut, pacienții. Am să spun ceva foart urât, acum: singurii vinovați de toată treaba asta sunt ei, pacienții, pentru că mai trăiesc, căci din punct de vedere al sistemului, până la paliație, până la porțile paliației, el nu mai are ca obiect de activitate acești pacienți. De aceea existăm noi.

– Dar acești pacienți care ajung aici sunt plătitori de taxe, impozite, asigurări de sănătate…

– Da, e adevărat. Dar, obiectivul vindecare, un manager al unui spital de paliație nu ni-l poate cere. Și atunci, automat, aș spune: care este eficiența acestui spital? Vedeți dvs, în această „pubelă a medicinei” – o specialitate din care puțini pacienți se întorc acasă – și investiția, ca în orice domeniu marginalizat și pubelizat, este ultima de care se consideră că trebuie să ai grijă. Și atunci, suferim un picuț. Dar, deși a fost o bătălie cruntă, am avut și oameni care s-au aplecat spre noi, dovadă că avem o lege a  paliației, de anul trecut, din martie, și acesta e un lucru foarte bun, care presupune deja o recunoaștere. Până atunci a fost așa, o conspirație, că… zic europenii, că avem și noi. A fost o chestiune oarecum ong-istă, nicidecum o treabă de bază. Astăzi avem o lege care ne permite să practicăm această specialitate, se adresează grupului anume de pacienți și deja este mult, mult, mult mai bine. Asta presupune și urmărirea banilor pe care i-a plătit pacientul pe perioada vieții la asigurările de sănătate. Sigur că despre sume și tarife vom putea să fim nemulțumiți nu știu cât timp de aici înainte. Și vă spun și de ce. Unui coleg de-al meu, în spital, i se pune totul la dispoziție. Instituția noastră își suportă toate aceste costuri. Biserica a venit cu clădirea, a venit cu salonul, a venit cu mobilierul, a venit cu tot ce înseamnă condiții hoteliere. A venit cu specialiștii. Și, sigur, a venit și sistemul de sănătate, cu 200 de lei pe zi de bolnav. Mi se pare un pic nedrept, în condițiile în care noi am venit privat spre sistemul de sănătate și am făcut treaba asta cu scopul de a crește accesibilitatea pacienților la îngrijire medicală. Altfel, putea fi, foarte bine, pură binefacere sau putea fi afacere, cum au colegii noștri, privați. La noi, veniturile personalului nu se apropie de cele ale personalului medical din spitalele de stat. Și atunci, e foarte greu de găsit personal, în domeniu.

–  Mai ales fiind vorba de bolnavi atât de grav.

– Gravitatea nici nu e așa o problemă. Pentru asistentele medicale sau medicii din terapie intensivă cred că este și mai greu. Toată problema este de concept. Dacă colegul meu din spital o face în numele vieții cu orice preț, eu iau și varianta cealaltă în calcul, să duc pacientul până la capăt, cu demnitate. Și atunci, pentru personalul care este aici, chiar și pentru tinerele asistente, până când nu îmbrățișează conceptul acesta, de a putea face bine și când asistă sfârșitul unui pacient, nu e ușor.

– Au fost oameni care nu și-au putut însuși acest concept și a trebuit să plece?

–  Da. Am avut asistentă care a zis: „Nu mai pot să privesc treaba asta”. Am avut și fenomene de burnout, adică oboseală excesivă, și oamenii aceia nu mai dau rezultate, iar refacerea lor e foarte grea. Și mai există un fenomen. Noi suntem destul de tineri, ca vârstă a instituției, ca să pățim treaba asta, dar deseori poate apărea rutină, blazare, căci n-aș vrea să zic foarte urât, nepăsare. Și atunci, când aud de la un asistent sau o asistentă: ”Domnule doctor, nu vă mai zbateți atâta, că și așa..”, îmi este limpede că pe aceia nu trebuie să îi rog să mai rămână. Ei sunt la fel de bun profesioniști…

– Dar nu aici.

– Nu aici.

–  Au plecat de bunăvoie sau ați fost nevoit să îi „ajutați” să plece?

–  Au fost și situații în care nu s-au potrivit serviciului și nu s-au putut adapta, tocmai din cauza acestui concept: „Lăsați-l, că și așa…”. Nu, nu merge. A doua problemă: personalului i-a fost foarte greu să se împace cu atmosfera „nedisciplinată” de aici,  din instituția noastră.

– Adică?

(Răspunsul, în ziarul Făclia de miercuri, 24 aprilie)

M. TRIPON