Karl Marx despre religie: „Opium pentru popor” sau „opiumul poporului”?

O chestiune interesantă în contextul falsificării lui Marx chiar de către marxiști și comuniști este receptarea „citării” faimosului enunț privitor la religie, din lucrarea ”Despre critica filosofiei hegeliene a dreptului” (1844), unde autorul scrie: „Religia este opiumul poporului” („Sie [die Religion] ist das Opium des Volks”). Aceeași sintagmă a fost preluată de către Lenin câteva decenii mai târziu, în „Socialism și Religie”, după cum urmează: „Religia este opium pentru popor” (“Die Religion ist das Opium für das Volk”).

Interesant este că ediția românească a Operelor lui Marx și Engels redă varianta originală, cea cu genitivul, „opiumul poporului”, prin varianta lui Lenin, „opium pentru popor”. Îmi vine greu să cred că ar fi vorba de o eroare de traducere bazată pe ignoranță sau superficialitate. Să nu uităm că după spusele lui Engels, Marx nu este doar un simplu teoretician al comunismului, ci este autorul „Bibliei muncitorului” și anume ”Capitalul”. Așadar, putem afirma că traducerea operelor sale ne-a parvenit nu doar în urma unor contribuții personale, cât mai ales politice, la cel mai înalt nivel.

În continuare, îmi propun să schițez două probleme: pe de o parte, diferența de conținut a versiunii marxiene, respectiv a celei leniniste în ceea ce privește „definirea” religiei, iar pe de altă parte, o chestiune de etică, cu referire la instrumentalizarea leninistă a traducerii lui Karl Marx în limba română de către comuniști.  Altfel spus, consider că este discutabil dacă pentru societatea română din vremea comunismului, Lenin ducea mai departe mesajul lui Marx, sau Marx trebuia să spună ceea ce Lenin vroia să spună.

Referitor la prima problemă enunțată, deși citările sunt aparent similare, cred că există o diferență „ascunsă” între cele două, dată, înainte de toate, atât de contextul distinct al scrierilor în care cele două sintagme au fost formulate, cât și de semantica termenului „opium” în sec. XIX și XX. Ceea ce aș vrea însă să scot în evidență este înțelesul la care conduc cele două aserțiuni. Marx folosește genitivul întrucât, în spiritul tradiției filosofice a lui Hegel, pe care o critică, religia se naște din popor, este o proiecție iluzorie a acestuia („opium”), însă proprie lui. Religia este un dat natural al poporului, chiar dacă ține de domeniul fanteziei, iar o critică a religiei trebuie să scoată în evidență caracterului alienabil al acesteia. Lenin, mult mai radical, așază copula doar între „religie” și „opium”. Ceea ce rămâne în afara echivalării de tipul A=B („religia este opiu”)  este complementul propoziției („pentru popor”), care intră în relație cu numele predicativ („este opium”), însă nu și cu „religia”, precum am văzut la Marx. Așadar, religia este opium în sine, iar poporul nu are nicio contribuție la aceasta. El este amăgit, dându-i-se în mod permanent și sistematic doze consistente de religie spre a fi împins în amăgire. Prin urmare, Lenin spune că religia poate și trebuie detașată de popor pentru că ea nu este, ca la Marx „opium al poporului”, ci ”opium pentru popor”. Abia din transpunerea politică a variantei leniniste transpare destul de clar ideea suprimării religiei la propriu, ca premisă a eliberării poporului din lanțurile propriilor iluzii în care este ținut de către clasa burgeză.

În cea de a doua problemă, mi se pare destul de ostentativă dorința cu care comuniștii și-au dorit să niveleze o tradiție marxistă, armonică și compactă, ca suport și ghid ideologic pentru sistemul lor politic, însă nu în jurul ideologului principal, ci în jurul intereselor de moment ale partidului. Dincolo de doza mai mică sau mai mare de dispreț a lui Marx față de religie, mi se pare mai interesant modul în care așa-zișii discipoli ai acestuia l-au etatizat, făcându-l să pară că spune tot ceea ce au vrut ei să spună.

În concluzie, transferul urii față de religie specific operei leniniste, dar pe care traducerea românească a lui Marx o acreditează ca fiindu-i specifică, este peste ceea ce Marx a vrut să afirme, cel puțin în anul 1844, la 26 de ani. Cred că Marx are oricum destule păcate și nu mai e cazul să-i punem în cârcă și alte păcate pe care nu le-a făcut, sau, cel puțin, nu suntem siguri că le-ar fi făcut. O astfel de atitudine nu face decât să-i sporească importanța, nu să i-o anihileze. Dacă până și traducerile în limba română ale lui Karl Marx, autor canonic al comunismului, au fost instrumentalizare politic după dorința „dictaturii proletariatului”, atunci de ce să ne mai mire faptul că au existat și teologi, care sub teroarea același dictaturi, au putut să scrie la comandă articole propagandistice pentru regim?

Cezar UNGUREANU