Ipocrizie, (di)simulare, mediocritate – virtuțile laice ale prezentului

Întâlnim deseori în Evanghelii, în atitudinea față de Isus, ipocrizia unora. Se ascunde, sub pretext sau aspect binevoitor, intenția de rău. I se adresează lui Isus întrebări aparent interesate de cunoaștere, de discernământ, de dorință de creștere spirituală sau religioasă, dar în fond sunt capcane cu care să poată fi prins în greșeală și, astfel, potențial condamnabil.

Un exemplu de ipocrizie a întrebării: dacă e voie să vindeci/ să îngrijești un bolnav (știut fiind că în învățătura rabinică, în zi de sabat, munca de medic nu era permisă). Isus însă răspunde cu sensul profund al zilei Domnului, care cere să faci binele. Îndepărtarea de acel sens dăinuie până azi, căci ne întrebăm mai degrabă: „Ce e interzis în ziua Domnului? Ce e permis să facem, cât, până unde?”, întrebări care cu greu se ridică la rang de onorare, de celebrare a zilei Domnului. A doua ipocrizie în Evanghelie e judecarea și condamnarea lui Isus pentru un gest de milostivire în zi de sabat, în timp ce acuzatorii violau ziua Domnului mult mai grav: cu prejudecata și antipatia față de Isus, ba chiar uneltirea de ucidere.

Ipocrizia denunțată de Isus de atâtea ori, atât în relațiile cu semenii, cât și în cea cu Dumnezeu, se manifestă și prin falsitatea de a arăta ceva ce nu ai, dar și prin ascunderea celor pe care le ai. În acest sens, se simulează o virtute, o capacitate, o experiență, niște merite pe care nu le ai, dar se disimulează, se ascund capacități, posibilități, talente, sănătate, mijloace pe care le ai, dar nu vrei să le pui la dispoziție.

Ipocrizia, falsitatea, prefăcătoria, (di)simularea sunt, nu de puține ori, înrudite și cu mediocritatea.

Marele poet Horațiu a elogiat în Odele sale faimoasa aurea mediocritas, care, însă era cu totul altceva, respectiv căutarea unei poziții ideale juste între extreme și excese. Cea care însă trebuie să ne dea de gândit e mediocritatea care înseamnă lipsă de aptitudine, nepricepere, platitudine, lene, anonimat, cenușime. În zilele noastre această atitudine a fost asumată ca stil de viață de o copleșitoare majoritate: câte comportamente sunt aproape exclusiv superficiale, insignifiante, de duzină, de turmă sau gașcă. Și asta nu doar în public, la servici, sau pe stradă, ci și în sentimente, în atitudinile „private”. «Mediocru», în acest sens, nu e, de bună seamă, căutarea punctului de mijloc și de echilibru, ci e recurgerea la minimum, la delăsarea afișată, la neimplicare declarată. Această mediocritate, de fapt, nici nu se rușinează de sine, ba chiar se scoate în evidență și se prezintă ca adevărata liniște sufletească, atunci când, în realitate, e inconștiență, se propune drept criteriu just, când e doar comoditate pură, se prezintă ca refuz al exceselor, când e, de fapt, gol interior. Creștinismul nu e o religie pentru mediocri, respectiv trăirea autentică și înnoită de Cristos nu se poate alimenta și trăi dintr-o platitudine fără zvâcnire, fără fior, fără așteptare sau minunare, dintr-o saturare de lucruri, din banalitatea alegerilor altora, la grămadă, anonim.

Atitudinea înțeleasă drept cale de mijloc, înțeleaptă, ar fi poate mai potrivit de chemat mijlocitate, în timp ce mediocritatea ar trebui numită ne excelență. Și e abundent favorizată pentru că permite un mai mare control față de subordonați.

Mai e de făcut o distincție între mediocritate și incompetență. Nu sunt sinonime. Puterea sau autoritatea (de oricare coloratură sau din orice sferă de activitate), de cele mai multe ori nu vrea persoane complet incapabile, care să nu se prezinte la timp, care să ignore instituțiile și să intre în criză la ideea de a completa un formular, de pildă. Vrea persoane mediocre. Se poate foarte bine ca o persoană mediocră să fie foarte competentă: muncitoare, servilă, dar lipsită de convingeri sau pasiuni proprii. Dacă ești așa, ai viitorul asigurat. Instituțiile au nevoie de acest tip de subiect în toate domeniile, mai ales în roluri de conducere. Ceea ce repugnă în general e să ai de a face cu  persoane angajate moral sau profesional, originale în gândire și metode. Există și sindromul mediocrității ascunse și se manifestă în cel care, având o poziție de răspundere și dătătoare de ton pentru alții, nu simte nevoia de a se îmbunătăți, de a-și monitoriza creșterea sau activitatea.

Mediocritatea e o atitudine și o alegere de viață, de fapt. Induce la a face minimum indispensabil. E alegerea de a nu face, de a nu spune, de a nu căuta și descoperi, de a nu încerca, de a nu mă înșela, de a spune din pornire nu la orice m-ar scoate din obișnuință și călduț, de a nu vedea. Este acceptarea și complacerea cu a nu-mi folosi întregul potențial, de a nu rodi talanții primiți, pentru a nu face efortul care, probabil, m-ar scoate din zona confortabilă. Asta înseamnă și ascunderea propriilor abilități și a propriilor talente și poate părea cea mai facilă opțiune pe moment, dar care sterilizează viitorul, bucuria și perspectivele.

Când se urmează binarele convenționale, sintonizarea cu grohăitul, plescăitul, mârâitul sau behăitul masei, nu se poate spera ca apoi, de unul singur sau pe meridiane imaginare, să mai reușești performanța unor armonii care să înalțe. Fiecare dintre noi are abilități și calități unice, nu ale altora, deși la începutul secolului trecut Lovinescu pleda într-un articol pentru Mediocritatea obligatorie.

Biserica nu ne cere să fim originali, ci să fim atenți la origine și deschiși la Misterul lui Dumnezeu, zilnic, și asta implică și surprize. Or, lucrul acesta presupune și respingerea aversiunii față de excelență, discriminarea și marginalizarea celor ce caută să fie și să facă azi mai bine decât ieri. Misterul lui Dumnezeu, oglindit și exigent în viața credinciosului, nu e static, nu e pietrificat, e înălțător de nivel și de viață.

Dar, pentru cine a căutat timp de mulți ani să trăiască creștinește, realitatea cotidiană îi provoacă deseori vie decepție. Mediocritatea apare omniprezentă. Unde o recunoaștem și ne doare?

Mediocritatea timpului: nu vedem niciun eveniment care să rupă monotonia scurgerii orelor, zilelor, anilor, poate cu excepția ultimelor luni, dar care au produs monotonia sau constanța nesiguranței și a fricii, dacă e licită formula. Mediocritatea semenilor noștri: chiar în ambienturi fervente, sărăciile naturii umane nu sunt absente. Sunt, de pildă, micile dispute cu vecinii, micile răutăți ascultate, gustate, colportate, micile bănuieli meschine. Propria mediocritate: după atâția ani, cad în aceleași capcane, aceleași greșeli, aceleași defecte sau păcate. În fața acestei triple mediocrități, se conturează trei comportamente posibile.

Putem mai întâi evita mediocritatea prin diversiune, prin distragere, în sensul lui Pascal: înlăturarea sau ignorarea realității, prin ocupații, relații,  distracții zilnice și sociale, cu care se fuge de propria insatisfacție și de problemele cele mai apăsătoare sau mai greu de controlat (moartea, mizeria, ignoranța), cu iluzia că, pentru a fi fericiți, e suficient să nu te gândești la ele. În al doilea rând, cedarea în fața fatalității: fuga în jos, spre o mediocritate tot mai mare. E instalarea în propria mediocritate și decăderea în dezgustul față de cele supranaturale, spirituale, torpoarea spirituală: ne întristăm și ne dezgustă cele divine și exigența lor. În fine, deschiderea spre Înalt. Trebuie văzut momentul prezent ca fiind unit cu Clipa unică a veșniciei. Iar viața devine atunci comuniune obișnuită cu voința lui Dumnezeu, iar fiecare clipă a vieții noastre e mereu nouă. Și se poate spune, cu adevărat, împreună cu Psalmistul, Nunc coepi Acum încep din nou. Nu suntem mulțumiți de noi, suntem deprimați de eșecurile noastre, ei bine, oare putem spune cu Bourdaloue: „Doamne, eu nu știu dacă ești mulțumit de mine, dar eu sunt mulțumit de Tine?”.

Pr. Cristian LANGA