Ipocriții

Locuiesc pe scara a III-a, a unui Titanic locativ, cu 120 de cabine (apartamente) un sat mai mic, biserica ne lipsește, dar popi avem, sunt nelipsiți, când și cum zice calendarul, iar clopotele-s pe aproape, ușoor mustrătoare, pentru ușurătatea cu care privim veșnicia cu termen redus, ce ni s-a dat din Cer, pe persoană fizică.
Oamenii sunt feluriți, ca vârstă, ocupații, sex (nu e musai să vă dezbrăcați imaginația) unii plăcuți, veseli, comunicativi, alții de parcă le lipsește din gestiune sarcofagul lui Ramses, capul în pământ, o privire-pumnal, vreme de ploaie rece.
Ei, bine, pe lângă duamnele gospodine, atârnând cu pieptul până la etajul de jos, schimbând opinii pe care le aude tot cartierul, mai trăiește și ipocritul, șobolanul, ciuaua-mioritic, fostul angajat la CUG, unde ducea hârțoage, de la o administrație la alta, băiatul repede, aducătorul de pachete, de la cantină, pentru tov. secretarulu’ de partid, pensionarul fără vârstă, care vara trece strada în halat, cu pijamaua pe dedesubt, piciorul gol în șlapi, ca să își bea berea la „Mâța chioară”.
Acolo, stă singur la masă, și trage cu urechea, fiindcă asta îi place și asta știe să facă. Dacă ar sta la masă cu vecinii, nu ar mai avea niciun farmec!
Ei, bine, gâlma asta cu șoșoni preistorici, și scufie cu moț, imitând un durex reșapat, comentează moartea fetei Cristina, în stilul său murdar, haznalic, crucindu-se expresiv și larg-becalian, la intrarea în scara lui, cu un public în capoate ce au cunoscut, prin 1960 și o tinerețe colorată, fără uleiuri stratificate.
„Mă, eu zic ce știu – și aici face cu ochiul, conspirativ-solidar- fata aia a fost otrăvită ulterior, și câinii,mă înțelegi…” și aici se oprește, taie ombilicul frazei și lasă copilul pe marginea drumului.
Ticălosul acesta este cel care se bucură de necazuri, mănâncă accidente pe pâine, monologhează tăios despre violul letal din Caracal, îl doare în patrusprezece părți egale de toate Cristinele destinului bont, el vrea mai mult sânge, mai multă bătaie pe străzi, dacă se poate cu victime definitive.
Vai, el și alții, cum căinează moartea fetei lui Țopescu, chiar să spună că au fost prieteni, nu, dar la moartea lui Mitru Fărcaș, a vorbit tare și peste tot, despre ce prieteni buni au fost, cum i-a doinit acesta cu taragotul în cerumen, deh, ca între prieteni, și arăta o fotografie, de la o nuntă, unde o sută de oameni s-au tras în chip cu Dumitru, iar în ultimul rând, o jumătate de cap și o ureche, el, prietenul intim!
Disprețul meu profund și trist se îndreaptă împotriva acestui soi de oameni mălăieți, stricați din fabricație, cu sufletele ruginite, aproape analfabeți, agresivi, bârfitori, devoratori de nenorociri.
Unchiul ăstuia a fost, în 1945, unul dintre cei 800 de membri de partid, care, cu ajutor străin și nepăsare englezească ne-a dat pe mâna urșilor, iar tot prăpăditul bețiv, nespălat și puturos a primit un rând de geamuri și un morman de pietre, cu care să le spargă și să îi înfricoșeze pe locatari.
…tocmai a trecut strada, să cumpere „Făclia”, ca să aibă ce mesteca în gingiile în pielea goala, ca un dumicat otrăvit.
Ce surpriză va avea azi!

Cornel UDREA

Articole din aceeasi categorie

2 Responses to Ipocriții

  1. piperoxan

    Destul de bine, dar tot nu e ca pe vremuri !

  2. Aiurel

    Ce bună autocaracterizare!