Între cer şi pământ, REZONANŢE SIMBOLICE

De vorbă cu Excelenţa Sa, domnul Liviu- Petru Zăpârţan, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României pe lângă Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta.

– Este pentru a doua oară, Excelenţă, că vă schimbaţi meseria de bază. Şi părăsiţi catedra de profesor al Universităţii Babeş-Boyai pentru diplomaţie. A fost odată Luxemburg, unde ne-aţi reprezentat pe lângă Marele Ducat, iar acum, la Vatican, în preajma poate celui mai influent om al Planetei. Faceţi-ne , vă rog, o paralelă între cele două ambasade şi subliniaţi asemănările dar, mai ales, deosebirile dintre ele.

Fiecare misiune diplomatică are particularităţile sale pentru că leagă subiecte de drept internaţional cu o identitate bine definită, în momente istorice precise, care fac din scena internaţională o realitate dinamică. Afirmam cu un alt prilej că trăim într-o lume a reţelelor, a interdependenţelor complexe, încât evoluţia raporturilor internaţionale este rezultatul mişcării tuturor actorilor care trebuie să fie atenţi unii faţă de alţii şi să se adapteze comportamentului în reţea.

Între 1996 şi 2000, ani în care am reprezentat România în Marele Ducat de Luxembourg, reţeaua de relaţii la care ne-am raportat era reprezentată în primul rând de Uniunea Europeană şi de NATO, organizaţii în care ne doream intrarea. După două decenii, aceste obiective s-au împlinit, România şi Luxembourg-ul fiind membre ale celor două organizaţii, în cadrul cărora au o cooperare excelentă. Ca dovadă faptul că la Reuniunea anuală a Diplomaţiei Române de la sfârşitul lunii august a acestui an, ministrul luxembourghez de externe, E. S. Jean Asselborn, a fost invitat de onoare.

Sfântul Scaun are o identitate cu totul diferită faţă de Luxembourg pentru că este o monarhie absolută care succede Statului Papal, cu sediul în Vatican, deci în Italia, dar cu raporturi cu statele lumii specifice oricărui subiect de drept internaţional, iar cu Italia având relaţii definite prin Tratatul de la Lateran din 1929. Nu este membru UE sau NATO, dar are relaţii diplomatice cu 183 de state la care se adaugă UE şi Ordinul de Malta şi deţine statutul de observator la alte organizaţii internaţionale (de ex. ONU).

Asumarea acestei misiuni diplomatice nu a însemnat schimbarea profesiei pentru că în tot acest timp am rămas dascăl al Universităţii „Babeş Bolyai”. Deşi nu pot susţine cursuri directe studenţilor activez în Şcoala doctorală de relaţii internaţionale şi conduc Institutul ei de studii.

– Din perspectiva omului de rând, viaţa unui diplomat este destul de confortabilă. Liniştită. Ne desluşiţi câteva din tainele acestei – să recunoaştem – fascinante munci? Şi, mai ales, unde încep neliniştile unui ambasador?

– Dascălul nostru, D. D. Roşca spunea că omul este singura fiinţă care gândeşte, iar acest fapt îl transformă într-un veşnic „neliniştit”. Acest lucru este valabil mai ales într-o misiune la Vatican, care prin natura lui este prezent, practic, pe tot globul, având în frunte un Papă „neliniştit” faţă de gravele probleme cu care se confruntă omenirea: sărăcia, bolile, foametea, migraţia, tulburările climatice, terorismul, profundele inechităţi sociale, crizele etniciste şi fundamentalismele de tot felul, războaiele.

Faţă de aceste frământări, Papa Francisc este angajat mai întâi în a le descifra semnificaţiile şi, apoi, în a dezvolta demersurile diplomatice, morale şi politice pentru a se realiza în lume pacea. Este important pentru noi să urmărim activitatea internaţională prin ochii obiectivelor diplomaţiei româneşti, purtând un dialog legat de ea, cu reprezentanţii Vaticanului. Pot spune că, în această ordine de idei, avem un temei de linişte izvorât din poziţiile comune ale României şi Vaticanului în aprecierea cursului evenimentelor din lume. Neliniştile pot veni din faptul că multor evenimente nu le desluşim motivaţiile, ceea ce ne face să credem că au fost imprevizibile; alteori, ele îşi au sursa în faptul că parteneri de drum comun, european sau euroatlantic, nu ezită să abandoneze reguli ale bunului simţ privind prietenia şi colaborarea în interes reciproc pentru un subiectivism păgubos pentru toată lumea; pot fi, de asemenea, izvoare de nelinişte ameninţările teroriste, riscurile ecologice, slăbiciuni ale firii umane care marchează anumiţi lideri politici şi, nu în ultimul rând, minciuna, falsul şi manipularea.

– Aveţi în spate o operă filosofică, sociologică şi politică. Cărţi fundamentale, aş zice. V-au ajutat aceste scrieri în munca de diplomaţie?

– Cred că diplomaţia este o activitate în care raţiunea trebuie să domine asupra tuturor stărilor spiritului pentru că ea serveşte promovării identităţii naţionale structurate în acţiunile statului. Această identitate nu se schimbă de la o zi la alta şi, de aceea, face obiectul reflexiei filosofice, morale, politice, sociologice. În acelaşi timp, această identitate se exprimă într-un mediu extern bogat în actori şi procese care îşi pun pecetea pe viaţa cotidiană, cea pe care un diplomat este chemat să o cunoască şi la care să se raporteze. În mod firesc o bază teoretică solidă îl ajută la înţelegerea realităţilor în care trăim, dar, în acelaşi timp, cunoaşterea acestora pune de multe ori un bemol afirmaţiilor teoretice. Afirm acest lucru pentru că multe dintre cărţile pe care le-am publicat asupra Construcţiei europene, geopoliticii, relaţiilor internaţionale s-au raportat la scrierile teoretice în materie dar au sublimat în concept bogate fapte de viaţă.

– Aţi venit la Cluj pentru o foarte scurtă vizită. E trist momentul plecării? Sau datoria muncii alungă acest sentiment?

– Am fost, de fapt, într-un concediu de odihnă activă pentru că am vizitat importante personalităţi ale instituţiilor religioase şi politice din Ardeal şi din Bucureşti,cu dorinţa de a obţine un sprijin în a realiza manifestări româneşti la Vatican. În acest sens, cu excelenţa Sa episcopul Florentin am discutat despre stadiul construcţiei catedralei din Cluj, subiect atent urmărit la Sfântul Scaun, iar cu domnul dr. Alin Tişe, preşedintele Consiliului Judeţean Cluj despre posibilitatea susţinerii unor prezenţe culturale în Vatican. Ar fi pentru mine un prilej de nedisimulată bucurie să pot mijloci o serie de manifestări pe care le-aş pune sub titlul „La Citta di Cluj-Napoca nella Citta del Vaticano”.

Numeroase alte proiecte culturale, politice, diplomatice trebuie pregătite şi puse în operă cât mai repede, încât nu este timp de sentimentalisme; dar, că în realizarea lor trebuie pus şi suflet, nu încape îndoială. În acest sens, cândva spuneam într-un interviu că mi-e dor de Cluj chiar şi când sunt în Cluj.

– A propos: la ce lucraţi? Ca oriunde aveţi nişte priorităţi, nu? (venirea Papei în România, scrieţi…)

– Activităţile din ambasadă şi prezenţa la o sumedenie de manifestări legate de Sfântul Scaun îmi solicită cea mai mare parte a zilei şi de obicei cele şapte zile ale săptămânii, întrucât contactele diplomatice permit realizarea propriei misiuni. Pentru noi este esenţială continuarea şi amplificarea dialogului multiplan dintre Romania şi Sfântul Scaun, iar o expresie a caracterului său fertil ar trebui să fie dată de vizita Papei Francisc în România, pe care o dorim realizată cât mai repede cu putinţă.

Puţinul timp care îmi rămâne îl folosesc pentru a redacta o lucrare de filozofie a istoriei, începută de câţiva ani, care ar trebui să fie al zecelea volum al unei construcţii româneşti de ştiinţe politice, profitând de bibliotecile Romei şi de faptul că această disciplină a fost pe larg cultivată de-a lungul secolelor în toate universităţile italiene.

Am predat editurii „Şcoala ardeleană”- cea care mi-a publicat aproape toate cărţile prin grija acestui împătimit al cărţii care este Vasile George Dâncu – o traducere din cugetările filosofice ale Papei Francisc însoţită de un studiu explicativ, care sper să apară în librării cât de curând. Va urma o lucrare a lui N. Petrescu Comnen, fost ambasador la Vatican prilejuită de comemorarea a 60 de ani de la încetarea sa din viaţă la Florenţa. Pregătim un volum cu lucrările simpozionului consacrat anivesării a 90 de ani de la semnarea Concordatului România – Vatican şi a 80 de ani de la înfiinţarea Colegiului Pio Romeno, care s-a desfăşurat la Roma în luna mai a acestui an.

– Poate că următoarea întrebare ar trebui s-o adresez celui mai înalt prelat al Vaticanului. Dar am să vă rog să speculaţi: de ce Papa propovăduieşte atât de intens dimensiunea mistică a ezoterismului islamic. Or fi sufiţii pe placul politicienilor occidentali, dar chiar Capul bisericii Creştine…

– Aş vrea să fac o precizare: Papa Francisc propovăduieşte, prin ceea ce el numeşte evanghelizare, credinţa creştină în expresia ei catolică. Cu toate celelalte religii susţine nevoia dialogului, el însuşi angajându-se în schimbul de vederi cu ortodocşii, reformaţii, anglicanii, evreii şi musulmanii. În Enciclica „Evangellii gaudium” consacră importante consideraţii dialogului cu islamul, necesar, dacă este corect interpretat, pentru a soluţiona gravele probleme ale lumii de azi.

– Cum este privit un ambasador al unei ţări preponderent ortodoxe într-o entitate care conduce lumea catolică?

– La Vatican, zecile de ambasadori rezidenţi îşi reprezintă, în primul rând, statele şi suveranii lor, indiferent cum se numesc. Este importantă, la manifestările oficiale, doar ordinea de precădere. Cât despre relaţiile cu biserica ortodoxă se poate spune că sunt pe deplin actuale cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea pentru care Europa respiră prin cei doi plămâni creştini, ortodoxia şi catolicismul. Că Vaticanul crede în această propoziţie o dovedeşte faptul că zeci de biserici catolice din Italia sunt încredinţate comunităţilor româneşti ortodoxe pentru a-şi cultiva credinţa.

– Despre Vatican şi acţiunile sfântului Scaun ştie mai toată lumea. Ne spuneţi un cuvânt despre Ordinul Suveran de Malta?

– Acreditarea mea ca ambasador pe lângă Ordinul Suveran de Malta înseamnă posibilitatea României de a dezvolta relaţiile cu un subiect de drept internaţional deosebit: este un ordin religios (ipostază în care este orientat de către Vatican) dar este şi militar şi umanitar (ipostază în care este Suveran). Din cauza abdicării în acest an a Marelui Maestru (fapt excepţional pentru că a fost ales pe viaţă) activităţile sale diplomatice au fost mai restrânse. Odată cu revizuirea actelor sale constitutive şi a instalării unei conduceri permanente, în lunile următoare, vom acţiona pentru dezvoltarea raporturilor excelente dintre România şi Ordin, a cărui prezenţă în ţara noastră, inclusiv la Cluj, în asistenţă socială şi medicală, se bucură de o înaltă preţuire.

– Contraziceţi-mă dacă greşesc: cuvintele par armele cele mai importante ale unui diplomat (ca şi ale unui dascăl). Cuvintele puternice sau, dimpotrivă, alunecoase, pot răni sau construi. Ce construiesc cuvintele dumneavoastră în Cetatea Vaticanului ?

– Parafrazându-l pe George Enescu – îmi doresc şi eu să pot spune că mi-am slujit ţara cu armele mele: cuvântul scris, cel rostit şi tonalitatea, care să facă muzica de calitate. În diplomaţie cuvântul şi gestul sunt hotărâtoare pentru succesul unei misiuni. Aici este valabilă vorba care circulă între actori: cea mai reuşită improvizaţie este cea pe care o pregăteşti luni de zile. Oricât de dezvoltate şi eficiente ar fi mijloacele de comunicare de astăzi, numai întâlnirea directă dintre diplomaţi dă greutate şi consistenţă muncii lor. Se spune că diplomatul este un om de treabă pus să mintă pentru ţara lui. În realitate, diplomaţia este bunul simţ ridicat la rang de lege în promovarea interesului ţării proprii: poţi minţi, dar minciuna intră în istorie şi te descalifică; cu cât mai târziu, cu atât mai devastator.

– Mai spuneţi-mi, Excelenţă, dacă în viaţa de diplomat există contradicţii. Vă împăcaţi cu sinele dumneavoastră? Dar cu ordinele/instrucţiunile care vin de la Bucureşti? Sunt momente în viaţă când trebuie să vă încălcaţi propriile principii pentru a da prioritate intereselor ţării? Sau doleanţelor unor puternici ai zilei?

– Cu siguranţă orice diplomat are zbateri sufleteşti legate de onestitatea lui de cuget, de acurateţea valorilor pe care le promovează, de raporturile pe care le are cu suveranul puterii din ţară.

Într-o scurtă confesiune pot spune că misiunea primită de la autorităţile noastre, de la preşedintele României, de la Parlament, prin Programul de politică externă pe care l-a adoptat este pe deplin legată de propria mea înţelegere a identităţii naţionale, a modului de a o afirma, ca profund legată de spiritul european, la edificarea căruia Biserica catolică a contribuit substanţial. Adaug faptul că, astăzi, diplomaţia nu se mai leagă de un soi de pelerinaj în locuri exotice şi nici de un exerciţiu haiducesc în tabăra altuia. Este o muncă de echipă, unde creativitatea fiecăruia are greutatea ei. Sintagma Dv. „puternicii zilei” o înţeleg cu semnificaţia de „puternicul zilelor” care este poporul român. În acest sens şi pentru diplomaţia română, mai mult ca niciodată capătă actualitate cuvintele lui Simion Bărnuţiu: Ţineţi cu poporul, toţi, ca să nu rătăciţi”.

Interviu realizat de Radu VIDA

Articole din aceeasi categorie

One Response to Între cer şi pământ, REZONANŢE SIMBOLICE

  1. Unu'

    Cam prea cavaler de Malta sofisticat pentru un popor simplu și ortodox, dl. ambasador.
    Iar dl. Vida pune întrebări cu încărcătură: „Or fi sufiţii pe placul politicienilor occidentali, dar chiar Capul bisericii Creştine…”
    Dar papa de la Roma nu este decât capul bisericii romano-catolice și al românilor greco-catolici, aflați cu …ul în două luntri săracii de ei. Nu înțeleg nici acum că ortodoxia a fost progonită aprig de către Maria Tereza, iar catolicismul impus țăranilor cu tunurile gen-lui Bukow. Elementul „greco”, adică ritul răsăritean, a fost lăsat să existe, pentru a face mai ușoară supunerea față de Roma eretică. Săraca catedrală, va șade mai mult goală când se va termina în fine. Unde le-a fost ajutorul de la frații mai mari de la Roma?