Interferenţe spirituale româno – americane în actele fundamentale ale Marii Uniri din 1 decembrie 1918

Toate actele fundamentale care au condus la declaraţia solemnă de la Alba–Iulia din 1 Decembrie 1918 însumează tot ceea ce a creat mai valoros spiritualitatea românească în perioada devenirii sale anterioare, putându-se stabili o filiaţie evidentă în dezvoltarea ideologiei naţionale româneşti, începând cu epoca luminilor.

La cristalizarea şi dezvoltarea ideologiei naţionale româneşti, o contribuţie de seamă a avut-o evoluţia spiritualităţii universale, ca şi marile evenimente care au punctat avansuri considerabile în progresul civilizaţiei umane.

La pragul dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cel care va structura şi preciza ideologia actelor fundamentale ale Marii Uniri, Vasile Goldiş, analiza consecinţele revoluţiei franceze din unghiul tendinţei naţiunilor de a se constitui în state naţionale. În aceeaşi măsură, Vasile Goldiş s-a apropiat şi de spiritualitatea americană pe care a receptat-o prin lucrările publicate în limbile franceză şi germană. Cu deosebire, a analizat conceptele de libertate şi democraţie, considerând că temelia statului liber din America de Nord, rezultat în urma Revoluţiei Americane, a fost libertatea deplină. În toamna anului 1918, Vasile Goldiş a comentat principiile wilsoniene în memorabilul interviu acordat ziarului „Aradi Hirlap”, moment care a constituit, în fapt, începutul acţiunilor concrete care vor duce la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. În ciuda caracterului lor general şi vag, principiile wilsoniene au fost receptate de intelectualul român ca o sancţionare a dreptului popoarelor la autodeterminare.

Analizând conţinutul actelor fundamentale ale Marii Uniri din 1918, pe lângă sinteza devenirii întregii spiritualităţi româneşti anterioare, rezultă şi o interferenţă cu spiritualitatea universală şi, mai cu seamă, cu cea americană. În acest sens frapează cu deosebire asemănarea izbitoare între Declaraţia de Independenţă americană din 4 Iulie 1776 şi manifestul „Către popoarele lumii” adresat civilizaţiei umane de către Consiliul Naţional Român Central (CNRC) la 18 noiembrie 1918, în limbile română şi franceză.

Atât coloniile engleze din America de Nord, cât şi fracţiunea transilvăneană a naţiunii române, conştiente de importanţa şi gravitatea deciziilor pe care urmau să le ia, respectiv, desprinderea de Anglia şi constituirea lor într-un stat naţional independent, în cazul coloniilor engleze, desprinderea de Ungaria şi unirea lor cu România, în cazul românilor din Ardeal, s-au adresat judecăţii umane universale pentru a motiva aceste decizii şi a obţine sprijinul lumii civilizate. Ideea concordanţei între aspiraţiile poporului român şi ale civilizaţiei universale, a justiţialităţii acesteia, străbate toate actele fundamentale din toamna anului 1918. Vasile Goldiş îşi încheia discursul de susţinere a hotărârii unirii cu jurământul de credinţă, foarte semnificativ din acest punct de vedere: „Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiei umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinţe, neamul nostru va trăi, se va întări, şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor”.

„Către popoarele lumii”

La hotărârea de a se adresa lumii civilizate au condus şi evenimentele care au precedat cele două acte solemne. Coloniile engleze încercaseră să regleze conflictul cu Anglia, care ajunsese într-un punct critic la mijlocul secolului al XVIII-lea, pe o cale amiabilă, fapt care reiese din conţinutul soluţiilor propuse metropolei în cadrul primului congres al celor 13 colonii. Tot astfel, CNRC a încercat să obţină acceptarea separării Transilvaniei de Ungaria printr-o decizie a guvernului maghiar. În acest sens, la 10 noiembrie  1918, CNRC a adresat un ultimatum de 48 de ore guvernului Consiliului Naţional Maghiar, timp în care să se producă integral transferul autorităţii politice şi administrative din mâna vechiului aparat de stat către CNRC. Soluţia propusă de guvernul maghiar a fost respinsă în termeni fermi prin comunicatul din 14 noiembrie 1918 şi apoi printr-o declaraţie şi protest solemn, manifestul „Către popoarele lumii” din 18 noiembrie 1918.

Românii au considerat că, încă înainte de deschiderea Conferinţei de Pace, opinia mondială trebuie informată asupra aspiraţiilor lor, pe care le reclamă nu în virtutea deciziei vreunui forum internaţional, ci în virtutea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele. Astfel, s-a ajuns la publicarea manifestului în limbile română şi franceză, versiunea franceză fiind intitulată „Aux peuples de l’Univers”, în ziarul „Românul” din 20 noiembrie 2018, respectiv în limba maghiară în ziarul „Aradi Hirlap” în aceeaşi zi. Publicarea lui a produs consternare în cercurile conservatoare maghiare şi deplină satisfacţie în opinia publică românească.

Cele două declaraţii care fac obiectul analizei noastre se aseamănă nu numai prin motivaţie, ci şi prin structura lor, ambele fiind alcătuite din trei părţi: un preambul în care e motivată decizia pe care sunt pe cale de o adopta şi principiile care o susţin, apoi înşiruirea vexaţiilor la care a fost supusă populaţia din coloniile engleze din America de Nord de către coroana engleză, respectiv populaţia română din Ardeal de către clasa dominantă maghiară şi, în fine, declaraţiile solemne ale necesităţilor vitale ale celor două popoare.

Remarcăm, încă de la început, că, în cazul ambelor documente, se face o distincţie clară între sistemele de guvernământ şi popoarele respective. În declaraţia de Independenţă, toate nenorocirile pentru colonişti vin, nu de la poporul englez, ci de la regalitate, după cum, pentru românii din Transilvania nu poporul maghiar, ci clasa conducătoare maghiară poartă vina opresiunii lor.

În preambulul Declaraţiei de Independenţă sunt enumerate drepturile fundamentale ale omului: viaţa. libertatea, căutarea fericirii, pentru apărarea cărora au fost instituite guverne pe bază contractuală cu guvernanţii. În preambulul Manifestului „Către popoarele lumii” se înscrie, ca principiu fundamental, dreptul popoarelor la autodeterminare, naţiunea română „înaintea guvernului opresorilor de până aci, a declarat voinţa sa de a se constitui un stat liber şi independent spre a-şi putea validita nelimitat forţele sale în serviciul culturei şi libertăţii omeneşti”.

Similitudini

Observăm că, dacă prin motivaţie şi structură, aceste două documente fundamentale prezintă similitudini frapante, în conţinut, ele se deosebesc, cel puţin la nivel formal. Deosebirea este, însă, numai aparentă deoarece fiecare, în formulare proprie şi în momente deosebite, urmăreşte posibilitatea împlinirii depline a personalităţii umane. Pentru transilvăneni, această împlinire nu este posibilă decât printr-o sinteză a libertăţii individuale şi naţionale, care poate fi obţinută doar în cadrul unui stat naţional. „Legea tainică a firii – a susţinut Vasile Goldiş în discursul său de la 1 Decembrie – cu o necesitate de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii care duce la desăvârşire. Omenirea, instinctiv, urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o uniune superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta este condiţionată, însă, de desăvârşirea celor două libertăţi: cea individuală şi cea naţională”.

Nu dorim să insistăm asupra opresiunilor exercitate de cele două guverne: englez şi maghiar, în schimb le vom menţiona pe cele care i-au prejudiciat pe români ca naţiune: colonizările, politicile de maghiarizare, exploatarea din partea a mii de funcţionari publici, etc.

În ambele documente este precizat dreptul naţiunilor la rezistenţă şi insurecţie. În Declaraţia de Independenţă, aceste drepturi sunt consecinţa ruperii contractului social între subiecţi şi guvernanţi. „Când o serie lungă de abuzuri şi nedreptăţi au acelaşi scop de a-i conduce din nou pe oameni sub jugul unui despotism absolut, atunci este dreptul şi datoria lor să înlăture un astfel de guvern”.

Românii din Transilvania sunt şi ei conştienţi de dreptatea acţiunilor lor, a căror realizare au conceput-o prin mijloace paşnice. „Ar trebui să ne luăm dreptul cu forţa, dar oricât de hotărâţi suntem să jertfim viaţa pentru libertatea naţională, în ziua când sărbătorim învingerea civilizaţiunii asupra barbariei … naţiunea română se abţine de la mijloacele barbare la regularea raporturilor dintre popoare, ci iată protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii guvernului maghiar, care şi acum încearcă a supune naţiunea română dominaţiunei străine şi o împiedică dela constituirea în stat liber şi independent”.

În a treia parte a Declaraţiei de Independenţă a SUA, coloniile engleze, invocându-L ca martor pe judecătorul suprem al Universului, declară „solemn în numele şi prin autoritatea poporuluidin aceste colonii, că aceste colonii sunt unite şi au dreptul să fie state libere şi independente … şi cu încredere deplină în protecţia Providenţei divine, ne angajăm în aceste declaraţii vieţile şi averile noastre, precum şi cel mai sacru bun al nostru, onoarea”. Manifestul „Către popoarele lumii” se încheie la fel, cu o declaraţie solemnă: „Anunţând popoarelor lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte, că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri, decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea. Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă, că în nazuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte şi în veci”.

În ambele documente, declaraţiile au o încărcătură solemnă remarcabilă, locuitorii coloniilor engleze şi românii din Transilvania fiind determinaţi ca, pentru obţinerea drepturilor lor fundamentale, să-şi sacrifice bunul lor cel mai de preţ, viaţa.

Nimic nu este întâmplător

Comparaţia de mai sus se constituie, credem noi, într-un argument privind similaritatea dintre aceste două documente fundametale. Întrebarea care se ridică este dacă această asemănare este accidentală sau conştientă. De la început, subliniem faptul că nu e o problemă de imitare sau adaptare a Declaraţiei la caracterul specific al fenomenului transilvănean din toamna anului 1918. În primul rând, Declaraţia de Independenţă reliefează drepturile fundamentale ale indivizilor, în timp ce Manifestul îşi construieşte argumentul pe edificiul libertăţii naţionale, a cărei expresie juridică, în momentul la care ne referim, era dreptul naţiunilor  la autodeterminare. Românii din Transilvania au început efortul de emancipare de la libertatea naţională pentru a ajunge la cea individuală. În opinia transilvănenilor, libertatea naţională include şi drepturile fundamentale ale individului, deoarece conceptul de naţiune şi libertate naţională a fost un concept esenţial în devenirea poporului român, reliefat în secolul al XVIII-lea şi magistral definit de Simion Bărnuţiu: „Libertatea adevărată a fiecărei naţiuni nu poate fi decât naţională”.

Principiul dreptului la autodeterminare a fost asociat în toamna anului 1918 cu numele preşedintelui american Woodrow Wilson, deşi este un produs al spiritualităţii europene. La sfârşitul Primului Război Mondial, SUA s-au bucurat de cel mai mare prestigiu pe scena internaţională, atât datorită forţei şi civilizaţiei, cât şi democraţiei americane care a fost considerată formula ideală pentru regimurile politice din Europa Centrală şi de Sud-Est. În aceste circumstanţe, este explicabil de ce conducătorii politici din Transilvania s-au apropiat de spiritualitatea americană şi de ideile socio-politice care au constituit fundamentul dezvoltării statului american.

Comparaţia dintre documentul de căpătâi al naţiunii americane şi manifestul „Către popoarele lumii” demonstrează, în opinia noastră, că asemănările între aceste documente nu sunt accidentale, ci conştiente. Spiritualitatea românească din 1918 a preluat şi a trecut prin filtrul necesităţilor vitale ale românilor tot ceea ce spiritualitatea universală a produs mai bun şi mai progresist. În contextul unui asemenea efort, un document semnificativ precum Declaraţia de Independenţă americană nu putea trece neobservat de elita intelectuală românească din Transilvania.

Prof. Univ. Dr. Vasile VESA

Articole din aceeasi categorie