Întâlnire cu viața

Un zâmbet larg și teamă. Zâmbetul era al lui Andrei, teama era a mea.

… Așa am trăit prima clipă a întâlnirii cu o boală nemiloasă: cancerul. Era o provocare serioasă – nu doar pentru că lecțiile urmau să se desfășoare în condiții despre care nici o carte de pedagogie nu ne învață, ci pentru că simțeam o imensă teamă.

Nu știam nimic despre cum trebuie să ne comportăm cu un adolescent aflat în grozava încleștare a luptei cu cancerul. Mi s-a spus că acești copii doresc cu ardoare să continue studiile, chiar dacă sunt supuși la tratamente uneori chinuitoare și că proiectul „Voluntari pentru Educație” tocmai asta își propune: să nu îi lase în urmă pe cei pe care boala i-a oprit o clipă din drumul lor spre maturitate. Și totuși, dacă voi spune sau voi face vreun gest nepotrivit care va aduce întristare în sufletul elevului meu? De exemplu, va fi în regulă să îl întreb cum se simte? Ar fi asta o lipsă de delicatețe? Aș vrea să știe că sunt alături de el, că îmi pasă. Și cum să îl întreb ce vrea să devină?

Cu asta obișnuiesc să încep orice lecție de Economie cu elevii noi. Oare oamenii care se luptă azi pentru viața lor au puterea să vorbească despre ziua de mâine? Și e în regulă să îi provoci pe copiii aceștia să vorbească despre ceea ce este dincolo de zidurile spitalului, când viața lor are un semn de întrebare în dosarul medical?

Și altele de felul acesta mi se amestecau în minte în timp ce urcam scările spitalului. Toate erau fără rost, pentru că Andrei m-a întâmpinat cu zâmbetul său luminos și larg, al cărui înțeles l-am tradus cam așa: „E în regulă, putem face lecția cu tot ce trebuie, pentru că eu am vise“. Și chiar că avea vise! Mi-a spus că vrea să fie actor și că îi place să îi facă pe ceilalți să râdă. Toate celelalte întâlniri au stat sub semnul optimismului adolescentin și am înțeles că prezența noastră, a profesorilor, era așteptată de copii și prețuită de părinții lor, care își doresc cât mai mult din ceea ce înseamnă viața normală.

În anul acela am avut multe teme de meditație, la care nu mă gândisem până atunci. La școala unde predau aveam o clasă a XII-a cu elevi cam gălăgioși și mă nemulțumea uneori agitația lor. Era săptămâna cu teze și prima a fost teza cu Andrei. I-am pregătit o grilă, pentru că avea dificultăți în coordonarea mușchilor mici ai mâinii, la scris. Domnișoara Patricia, colega noastră care ne coordonează intrarea în saloane, m-a primit spunându-mi că Andrei mă așteaptă foarte emoționat pentru teză. Într-adevăr, băiatul avea emoții pentru că, zicea el, s-a pregătit intens, a recapitulat singur totul și vrea „să scape“. A completat grila perfect, deși cu destulă dificultate sub aspectul motricității. Ne-am bucurat împreună și l-am felicitat din toată inima. Nu voi uita niciodată cum se străduia să bifeze fiecare grilă, cu câtă încordare se apleca asupra fiecărei probleme.

Și vine și ziua tezei cu agitata mea clasă a XII-a… Câtă diferență față de Andrei! De emoții nici nu putea fi vorba. Mesajul nonverbal era cam acesta: „Uf! Trebuie și teza asta? Măcar de ar fi ceva ușor, că și așa nu e materie de Bac…”. Mi-au fost tare dragi, în momentul acela, în toată forfota lor. Bine că erau sănătoși și puși pe glume!

Am învățat că darul cel mai prețios pe care îl putem face cuiva este timpul, pentru că este limitat la atât cât ne îngăduie Dumnezeu. Ce facem cu timpul acesta? Cui și pentru ce îl oferim? Sunt convinsă că fiecare oră pe care noi, profesorii, am dedicat-o proiectului „Voluntari pentru Educație” este timp din ghemul vieții cheltuit cu folos pentru semenii noștri.

Așa am cunoscut câțiva tineri de excepție: Casiana, Emil, Cătălin, Alex. M-a uimit hotărârea și curajul cu care copiii aceștia luptau pentru viața lor. Și pentru că fiecare avea o poveste frumoasă despre VIITOR, pot să spun că, în mijlocul adolescenților care se războiesc cu cancerul, eu m-am întâlnit cu VIAȚA.

Mihaela POPESCU
Director Casa Corpului Didactic Cluj,
Discipline economice – Colegiul Economic „Iulian Pop” Cluj-Napoca

Articole din aceeasi categorie