Începuturile Parcului Sportiv Universitar din Cluj

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‚‚Babeş-Bolyai’’ în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă cu prezentarea istoriei celui mai frumos parc sportiv din Transilvania.

    Pe malul drept al Someşului Mic, delimitat de platoul Sălii Sporturilor Horia Demian şi a Bazinului Olimpic, Parcul Rozelor şi Canalul Morii, se întinde un parc îngrădit, în consecinţă bine delimitat, de aproximativ 25 de hectare.
În ultimul secol şi jumătate, acest teritoriu a fost amintit sub numele de Grădina Csikós (1914), Grădinile de Agricultură ale Institutului Agronomic (1929), Parcul Marele Voievod Mihai respectiv simplu, Parcul Mihai (1933), Baza Sportivă a Astrei, Parcul Sportiv Regele Carol al II-lea (1937), Parcul Horthy Miklós (1940-1944), Parcul Regele Mihai I (1945-1948), Parcul Universităţii (după 1948), Parcul Sportiv Victor Babeş (din 1968), Parcul Sportiv Universitar Profesor dr. Iuliu Haţieganu (din 1992).
Durerea unui părinte
Se poate presupune că orice clujean ştie că în zilele noastre acest parc poartă numele ilustrului medic şi profesor Iuliu Haţieganu, deoarece el a avut contribuţia hotărâtoare în realizarea lui. Cei mai bine informaţi ştiu că parcul are legătură cu un eveniment tragic din viaţa lui Haţieganu, şi anume cu moartea fiului său, Iuliu Marius, alintat Ţuţu, decedat la vârsta de 10 ani.
Căutând începuturile acestui parc, trebuie să observăm că el face parte dintr-un teritoriu de agrement mult mai mare, care începe de la Teatrul Maghiar şi se întinde pe malul drept al Someşului Mic, până la capătul Cartierului Grigorescu, pe o lăţime care variază între câteva zeci la câteva sute de metri. În zilele noastre, acest teritoriu de agrement cuprinde Parcul Central, zona stadionului Cluj Arena, a sălii polivalente BT Arena şi a vechiului Ştrand Municipal, zona Sălii Sporturilor Horia Demian şi a Complexului de Nataţie al Universitatii Tehnice din Cluj-Napoca, cunoscut colocvial de clujeni drept Bazinul Olimpic, Parcul Sportiv Universitar, Parcul Rozelor şi, dincolo de râu, zona ştrandului Sun.
Acest teritoriu de agrement se întinde practic în vechea albie majoră a Someşului Mic, adică pe terenul unde ocazional se revărsa râul. De la începutul secolului al XIX-lea au fost amenajate, în mai multe etape, malurile. Aceste lucrări, respectiv realizarea în amonte de Cluj a sistemului de baraje şi lacuri de acumulare de la Floreşti, Gilău, Tarniţa şi Beliş, au făcut ca albia majoră a Someşului Mic, pe teritoriul oraşului, să devină potrivită pentru construcţii trainice. Vechile hărţi ale oraşului arată că zona amintită era un maidan, folosit pe alocuri drept grădini de zarzavaturi şi păşune pentru bivolii mănăşturenilor. Pe hărţile realizate la mijlocul secolului al XVIII-lea, de-a lungul malului drept al Someşului Mic, teritoriul a fost semnalat doar ca luncă brăzdată de braţele râului.
Proiectat de inginerul Gyula Kovács
La începutul secolului al XIX-lea, populaţia Clujului a crescut. S-a resimţit nevoia unui spaţiu public potrivit pentru relaxare şi divertisment, la margine de oraş, unde ambianţa naturală oferea o plăcere în plus pentru aceste activităţi de recreere. La vest de centrul istoric a existat o dumbravă întinsă, cu iarbă, copaci care ofereau umbră şi mai multe cursuri de apă curgătoare, de fapt braţele Someşului Mic. Era zona potrivită pentru picnic-uri. Această dumbravă frumoasă a fost cunoscută drept Dumbrava cu furnici. După amenajare, a devenit Promenada sau Parcul Central al oraşului. De aproximativ două secole, clujenii, odată cu creşterea oraşului lor, au extins treptat acest parc utilizând-ul şi pentru practicarea unor sporturi.
S-ar putea urmări pas cu pas cum a fost extinsă această zonă de agrement al oraşului. În anii 1827-1830 a fost trasată structura parcului, care s-a păstrat, în mare, până în zilele noastre. Au fost amenajate spaţii potrivite pentru călărie (aleea din mijloc), înot (primele bazine de înot au fost construite în 1830 respectiv 1855), canotaj şi patinaj (pe lacul din parc, săpat în 1860), tir, atletism (pe pistă de alergare cu circumferinţă de 333 de metri şi pista de sprint lungă de 110 de metri construită în parc în 1889), ciclism (folosind pista de alergare). În 1895, apar primele terenuri de tenis şi de crichet. Fotbalul a ajuns la Cluj în jurul anilor 1880-1896, când Lajos Felméri, profesorul de pedagogie al Universităţii Francisc Iosif, cu studii în Anglia, respectiv Lajos Vermes, profesorul de scrimă al universităţii, au început să popularizeze acest joc printre tinerii din Cluj. Încă din 1900, la Cluj s-a vorbit despre necesitatea unei baze sportive. Din 1 ianuarie 1895, satul Cluj-Mănăştur a fost unit din punct de vedere administrativ cu oraşul Cluj. (Linia străzilor Mărginaşă, Mioriţei şi Uzinei Electrice arată vechiul hotar dintre Cluj şi Cluj-Mănăştur). Din acel moment, zona de agrement a oraşului putea să fie extinsă şi mai mult spre vest. Consiliul orăşenesc a hotărât ca baza sportivă multifuncţională, de atletism şi de fotbal, să fie construită în continuarea Parcului Central, pe terenul cunoscut odinioară sub denumirea de Dumbrava cu lemne (zona Aleii Stadionului din zilele noastre). Denumirea provenea de la faptul că acolo erau trase pe uscat şi adunate lemnele aduse de apa Someşului. Aceste lemne apoi erau vândute drept lemne de foc.
Primul stadion al Clujului a fost proiectat şi construit în 1911, de inginerul oraşului, Gyula Kovács. Peste două decenii, el urma să lucreze şi la proiectarea şi construirea Parcului Sportiv Universitar.
După 1919, când Universitatea din Cluj a fost preluată de către autorităţile române, acestea, însufleţite de realizarea unirii, au visat extinderea şi modernizarea marii instituţii de învăţământ superior a Transilvaniei, pe modelul şcolilor prestigioase din America şi Marea Britanie. Încă din primii ani de existenţă a universităţii româneşti, s-au făcut demersuri în vederea exproprierii la marginea oraşului şi a rezervării pentru Universitate a unui teren de cel puţin 200 de hectare, pentru crearea unui oraş universitar, care să ofere spaţii potrivite pentru toate instituţiile de învăţământ şi de cercetare, dar şi locuinţe şi spaţii de recreere pentru profesori şi studenţi. Suprafaţa de 200 de hectare, amintită în darea de seamă a rectorului Iacobovici asupra anului universitar 1922/1923, arată cu nu era vorba despre o parcelă oarecare. Este suprafaţa unui întreg cartier al oraşului. Super-campusul universitar trebuia să fie constuit pe teritoriul Cartierului Grigorescu de astăzi, la care se adăuga şi terenul cuprins între Canalul Morii şi Someşul Mic din dreptul aceluiaș cartier.
În anii 1920 acest proiect s-ar fi putut realiza. Teritoriul era practic neconstruit, era nevoie de exproprierea a doar câtorva parcele cu construcţii trainice. Criza economică mondială de la finele anilor 1920, începutul anilor 1930, apoi izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial şi schimbarea de regim după război, au perimat în timp proiectul grandios. Din planul super-campusului universitar s-a realizat doar Institutul de Chimie şi Fizică şi Parcul Sportiv al Universităţii.
Trei spaţii publice importante
Trebuie să remarcăm faptul că, în perioada interbelică, Universitatea din Cluj a avut un rol principal în realizarea unor spaţii publice importante: Grădina Botanică (1920), Parcul Etnografic (1929), şi Parcul Sportiv (1931). Ele sunt importante deopotrivă pentru instituţia academică, pentru studenţii ei, cât şi pentru marele public. Altfel spus, aceste spaţii publice reprezintă un câştig al întregului oraş, al tuturor cetăţenilor urbei, care ar trebui să rămână cu statut neschimbat şi în continuare.
Din actele universităţii aflăm că ideea realizării unui parc sportiv universitar a apărut încă din anul 1922, când Universitatea a luat în arendă aşa numita Grădina Petran, proprietatea Societăţii ASTRA (Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român). Intenţia Universităţii a fost să transforme această grădină într-un parc academic, unde studenţimea clujeană să poată să-şi completeze educaţia fizică şi să se poată recrea şi distra. Dar proiectul a fost tergiversat aproape un deceniu.
Amenajarea unui parc sportiv s-a făcut în paralel şi în strânsă relaţie cu întroducerea disciplinei educaţiei fizice în programa universitară. În 1926, în cadrul ASTRA, a fost întemeiată o secţie medicală şi biopolitică, iar în cadrul acesteia o subsecţie de educaţie fizică şi morală. Conducerea ei a fost încredinţată profesorului Iuliu Haţieganu. El a transformat această subsecţie, între 1928-1929, în Asociaţia Sportivă Şoimii Carpaţilor, o organizaţie naţională cu zeci de mii de membri.
În anul universitar 1930/31, Iuliu Haţieganu a fost ales în funcţia de rector magnificus al universităţii clujene. În această calitate, încă în discursul său inaugural, a lansat un adevărat program al instituirii disciplinei educaţiei fizice. Tot Haţieganu a fost cel care a subliniat faptul că „Cetatea Universitară, afară de cultură, are nevoie şi de aer, de lumină, soare şi apă, aceste izvoare grandioase de tămăduire”.
În anul universitar 1930/31, cât a fost rector, a reuşit să realizeze o asociere între Universitate, ASTRA şi Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj. Înţelegerea negociată de Haţieganu a fost discutată, în perioada iunie-noiembrie 1931, de Senatul universitar şi semnată în data de 17 decembrie 1931. Convenţia, pe care Iuliu Haţieganu a iscălit-o în calitate de prorector al Universităţii, a mai fost semnată de profesorul Mihai Şerban, rectorul Academiei de Înalte Studii Agronomice şi de profesorul Ioan Goia, vicepreşedintele despărţământului ASTRA Cluj. Potrivit acestei convenţii, Academia de Înalte Studii Agronomice a dat în arendă ASTREI, subsecţiei de educaţie fizică din Cluj, pentru suma simbolică de un leu anual, pentru o perioadă de 50 de ani, un teren de aproximativ 10 hectare. Acest teren era situat între Canalul Morii şi aleea principală a Parcului Sportiv din zilele noastre. Terenul dintre aleea amintită şi Someşul Mic, un parc neamenajat, numit Parcul Marele Voievod Mihai, rămânea în proprietatea oraşului. Academia a consimţit ca ASTRA să folosească terenul în comun cu Universitatea. Mai departe, în convenţie s-a stipulat faptul că, pentru realizarea unui parc sportiv, se va realiza o asociere între ASTRA şi Universitate. Arena sportivă urma să fie construită din contribuţia de 1.400.000 lei a Universităţii, din cei 1.000.000 lei a subsecţiei de educaţie fizică din Cluj şi din donaţia de 1.000.000 de lei, oferită în tranşe anuale de câte 100.000 de lei, de către profesorul Iuliu Haţieganu, cu dorinţa ca realizarea parcului sportiv să fie în amintirea fiului său, Ţuţu, mort în anul 1928. Arena sportivă urma să fie construită după planurile aprobate de comisiunea universitară de educaţie fizică, de Senatul Universitar şi de subsecţia de educaţie fizică din Cluj, până în octombrie 1934. Toate construcţiile realizate pe acest teren arendat pentru 50 de ani, după expirarea timpului sau în caz de reziliere a convenţiei, urmau să rămână în proprietatea Universităţii.
În anuarul universităţii pe anul 1931/32, găsim menţionat faptul că lucrările au început şi că „parcul sportiv va fi o mândrie a sufletului românesc”, iar „construirea terenului şi sălilor va permite intrarea educaţiei fizice în Universitate”.
Mâna de ajutor dată de studenţi
Între 1931 şi 1934, în partea de mijloc a parcului au fost construite dotările de bază, cele absolut necesare desfăşurării activităţilor sportive: o arenă sportivă cu pistă de atletism, pistă de sărituri, terenuri de baschet şi volei. În partea estică a fost construit un bazin descoperit. În partea vestică a parcului au fost proiectate terenurile de tenis. Concomitent, a avut loc amenajarea parcului, prin trasarea aleilor în lungime de 3 km, plantarea aproximativ a 1200 de arbori şi amenajarea izvoarelor existente pe teritoriul parcului.
Trebuie menţionat faptul că cea mai mare parte a lucrărilor de amenajare şi construcţie au fost realizate prin munca voluntară a studenţilor, îndeosebi membrilor Asociaţiei Şoimii Carpaţilor.
În anuarul universităţii pe anul 1935/36, aflăm că „a fost votat şi publicat statutul educaţiei fizice a cărei activitate este din ce în ce mai rodnică, având la dispoziţie admirabilul parc sportiv unde se pot face toate genurile educaţiei fizice, pentru iniţierea cărora s-a creat şi un post de maestru de educaţie fizică”.
Începând cu anul 1936, începe etapa a doua a realizării Parcului Sportiv. Este vorba despre extinderea şi completarea parcului. La cererea profesorului Iuliu Haţieganu, autorităţile locale din Cluj (primăria oraşului) a cedat Universităţii Parcul Marele Voievod Mihai (Parcul Mihai), în condiţii asemănătoare cu cele cu care Academia de Înalte Studii Agronomice a cedat grădina sa în 1931, adică pentru 50 de ani, cu o arendă simbolică anuală de 1 leu. Parcul Sportiv, mărit la o suprafaţă de aproximativ 25 de hectare, putea fi reamenajat într-un mod mult mai complex.
Medalia de bronz
Sub îndrumarea profesorului Iuliu Haţieganu, arhitectul Elemér Moll (arhitectul şef al Clujului până în 1919) şi inginerul Gyula Kovács (inginerul şef al oraşului până în 1919, cel care a proiectat şi construit primul stadion al Clujului) au gândit noua înfăţişare a parcului. În 1936, acest proiect a fost premiat cu medalia de bronz la Expoziţia de arhitectură sportivă organizată în timpul Jocurilor Olimpice desfăşurate la Berlin.
În raportul rectorului pe anul 1936/37, găsim menţionat faptul că „parcul sportiv al Universităţii s-a mărit considerabil prin încorporarea Parcului Marelui Voevod Mihai, cedat Universităţii de Primăria Municipiului pe timp de 50 de ani. Sub conducerea D-lui Prof. I. Haţieganu s-a făcut planul de amenajare al acestui parc şi s-au executat deja un număr însemnat de lucrări. Au început de asemenea lucrările pentru facerea bazinelor de înot pe terenul achiziţionat anii trecuţi de Universitate, obţinându-se pentru executarea lor din partea Guvernului, suma de patru milioane lei. Pentru educaţia fizică a studenţilor s-a cheltuit în anul şcolar trecut suma de 805.273 lei”. În raportul rectorului Ştefănescu-Goangă, pe anul universitar 1937/38, găsim că pentru lucrările de amenajare ale Parcului Sportiv şi pentru construirea bazinului de înot au fost cheltuiţi alţi 5.200.000 lei. În anuarul universităţii pe anul universitar 1938/39 era anunţată terminarea bazinului de înot şi tribuna de beton armat al acestuia, respectiv câte două arene de volei şi de baschet şi „alte terenuri pentru premilitari şi străjeri”. Printre acestea ar trebui să amintim pergola cu bănci şi scena pentru dans. Aceasta din urmă era necesară activităţilor Asociaţiei Şoimii Carpaţilor, ştiut fiind faptul că printre exerciţiile fizice regulate ale acestei asociaţii s-au aflat şi dansurile populare, fiecare „şoim” şi „şoimiţă” trebuia să cunoască hora, sârba, ardeleana şi marioara.
Capela în stil maramureşan
Printre construcţiile Parcului Sportiv se distinge una care nu are legătură cu sportul. O mică capelă, construită din lemn, în stilul bisericilor maramureşene. Mica capelă a fost distrusă în 1982, de un incendiu. În locul ei, în 2015, Universitatea Babeş-Bolyai a construit o altă capelă, tot din lemn.
Totuşi, proiectul Parcului Sportiv nu a fost realizat în întregime niciodată. Acesta prevedea iniţial realizarea unui complex de nataţie, alcătuit din cinci bazine de înot, plajă şi sere. Complexul, care trebuia construit în colţul sud-estic al parcului, lângă cursul amenajat al Canalului Morii, dacă ar fi fost realizat, ar fi devenit primul aquaparc al oraşului (observaţia arhitectului Vlad Sebastian Rusu). Din păcate, dintre cele cinci bazine a fost construit doar unul. Malurile Canalului Morii nu sunt amenajate nici în prezent. Acel bazin a servit drept ştrand până în anii 1990, când s-a deteriorat atât de mult, încât ani de zile nu a fost folosit. A fost demolat în anul 2000, iar pe locul său a fost construită baza modernă de nataţie a Universităţii Babeş-Bolyai.
Un alt detaliu început dar nerealizat al Parcului Sportiv este lacul de canotaj. Acesta trebuia să fie amenajat în albia largă a Someşului Mic, în dreptul Parcului. Pentru aceasta, Podul Garibaldi, construit în prima formă în anul 1934, apoi refăcut la începutul anilor 1960, odată cu începerea ridicării Cartierului Grigorescu, a fost construit cu stăvilar, care avea rostul să ridice nivelul apei în amonte. În acumularea creată, apa ar fi curs aşa de încet, încât albia ar fi devenit potrivită pentru sporturile practicate în ambarcaţiuni cu vâsle. După anii 1960 a fost dat uitării acest proiect. La finele anilor 1980, Parcul Sportiv a fost îngrădit şi pe latura sa nordică, izolându-l astfel de râu. Putem observa ironic că poate autorităţile s-au gândit că un astfel de lac şi crearea unei tradiţii a canotajului ar fi făcut oraşul universitar Cluj prea asemănător cu Oxford şi Cambridge. (Trebuie menţionat faptul că unii clujeni au reținut ideea bazei de canotaj. La începutul anilor 1990, pe atunci octogenarul László Imecs, mare amator de sporturi în natură, mi-a povestit despre vechiul plan de întrebuinţare a acumulării de apă din amonte de Podul Garibaldi şi mi-a arătat inclusiv schiţe datate din perioada interbelică, pe baza cărora s-ar fi putut face, de amatori, o ambarcaţiune uşoară, asemenea unui canoe).
În proiectul iniţial, în partea estică a Parcului Sportiv a fost proiectată clădirea Şcolii de Educaţie Fizică, cu un internat pentru studenţi şi cu o arenă sportivă proprie cu pistă de atletism. Din partea aceasta a proiectului nu s-a materializat nici un element. A izbucnit al Doilea Război Mondial şi a urmat cedarea Ardealului de Nord. După război, în anii 1960, au fost realizate alte planuri, iar pe baza acelora a fost ridicată Sala Sporturilor (prima a fost inaugurată în vara anului 1960, dar s-a prăbuşit câteva luni mai târziu, fiind reconstruită până în 1966) şi Bazinul Olimpic, în 1967. Terenul aflat la vest de Parcul Sportiv al Universităţii a fost amenajat de primărie prima dată în jurul anului 1975 şi este cunoscut de atunci drept Parcul Rozelor.
Dr. Lukács József,
Muzeul de Istorie al Universității, Direcția Patrimoniu Cultural Universitar