În sport: TENTAŢIA ARGUMENTEAZĂ NEVOIA DE LEGI – de vorbă cu prof. univ. dr. Alexandru -Virgil Voicu –

– Sînteţi avocat şi în acelai timp mediator. Dar vă solicit acest interviu pentru multiplele funcţii pe care le aveţi în orientarea sportului românesc şi internaţional. Cum s-a întîmplat asta?
-Da, într-adevăr, din anul 2000 am devenit avocat definitiv şi aparţin corpului mediatorilor autorizaţi din România. Asemenea activităţilor didactice desfăşurate de mine în domeniul educaţiei fizice şi sportului, am considerat că şi disciplinele juridice pe care le-am predat şi le predau necesită suportul practic al unei profesii juridice. De fapt profesia mea de bază este cea de cadru didactic,pe care o exercit şi în prezent. Sînt „ancorat” în lumea sportului încă din copilărie. Mai mult decît atît – soţia şi cei doi copii sînt licenţiaţi în educaţie fizică şi sport. Soţia mea a fost campionă a României la aruncarea suliţei, fiul meu a fost component al lotului naţional de rugby şi a participat la două Cupe Mondiale, fiica mea a practicat cu succes atletismul.

– Cum am început „ancorarea”?
– Ce să spun? Sînt născut în Cluj, trăitor de Cluj. Te duci cu copiii de vîrsta ta, cei de pe strada pe care te joci. Eu nu ştiu cînd am învăţat să patinez, nu ştiu cînd am învăţat să joc tenis de masă, nu ştiu precis cînd am învăţat să înot – toate acestea făceau parte din aşa-numita, de atunci, educaţie a străzii…. ştiu însă că am practicat aceste sporturi. Cu toţi cei din bloc, din cartier, din centrul oraşului. Am avut şansa de a mă întîlni cu mari antrenori: Doda-baci, Jenöbaci – antrenor de box de la Clubul „Voinţa”. La 12 ani am început să practic box-ul. Şi eram bun… Dar a trebuit să port ochelari şi medicul mi-a interzis să mai practic boxul. Mi-ar fi plăcut luptele, un sport „băieţesc”, îi spun eu, nu bărbătesc. Era un sport cu tradiţie în Cluj, dar erau aceleaşi riscuri pentru sănătatea ochilor mei. Am descoperit apoi sala de haltere. După un an de antrenamente, după ce părinţii mei au aflat despre ce este vorba în haltere, s-a încercat îndepărtarea mea de la această activitate sportivă. Antrenorii Virgiliu Hogea şi Tiberiu Roman m-au convins, atît pe mine, cît şi pe părinţi, ca să practic în continuare acest sport. Au fost ani frumoşi la CSM Cluj, de mare performanţă… Cariera mea sportivă a fost întreruptă – cu toate că eram vizat să-mi îndeplinesc stagiul militar la Clubul Dinamo Bucureşti cînd am ajuns la o unitate militară de construcţii cu regim de detaşament de muncă forţată. Atunci am hotărît ca tot ceea ce voi întreprinde în viitor să aibă un comportament de campion. Şi în majoritatea cazurilor am reuşit să nu dezamăgesc. Viaţa mea profesională o datorez în mare liceului pe care l-am absolvit, şi anume Liceul “George Bariţiu”, un liceu de elită. Între cadrele didactice, adevărate modele comportamentale pentru noi, se afla şi un deosbit profesor de educaţie fizică, profesorul Marian Paşcalău. Dintr-o clasă de real am ales ca să ne formăm ca profesori de educaţie fizică 4 colegi. Am dat examen la Facultatea de Educaţie fizică şi Sport din cadrul Universiăţii “Babeş-Bolyai” din Cluj. Am fost un student meritoriu. Tot ce mi-a rămas a fost să trăiesc în spiritul marilor campioni. Să reuşesc! Aveam marele avantaj că, încă din liceu, am fost orientaţi spre acumulare culturală temeinică. Şi, la facultate, pe lîngă pregătirea de profesor de educaţie fizică, am urmat specializarea de antrenor de atletism. În paralel, şi cea de antrenor de haltere-culturism.

– Aţi plecat la Dumitra, Bistriţa?
– Da, pentru că am fost solicitat ca sa fiu antrenor de haltere la clubul sportiv din Bistriţa. De aceea am solicitat repartiţie la Şcoala generală din Dumitra. La Bistriţa am descoperit şi am pregătit, timp de un an, un viitor campion european. Firesc, zic eu, după activitatea meritorie, am fost recomandat la Cluj ca să fac parte din corpul noii Şcoli Sportive „Viitorul”, unde mi-am început şi mi-am continuat activitatea de profesor-antrenor. Am avut şi aici o mulţime de campioni, de la campionatele şcolare la cele balcanice, europene, mondiale şi la Jocurile Olimpice. Deja din anul 1977 am obţinut categoria I de antrenor în haltere-culturism. Şi, ca o satisfacţie, actualii antrenori de haltere din Cluj, foştii mei sportivi, mi-au urmat, în parte, preferinţa profesională, toţi fiind învestiţi, asemenea mie, în anul 2005 cu distincţia de antrenor emerit.

– V-a plăcut mereu să învăţaţi.
– Da. Am terminat ICEF-ul de la Bucureşti, pentru a-mi desăvîrşi studiile în ceea ce priveşte sportul. Şi, iată, la un moment dat am considerat că e bine să fac şi Facultatea de drept. Nu mă gîndeam neapărat la schimbarea profesiei, ci, mai degrabă, pentru a putea, într-un fel de mă îndestula intelectual.

– A rămas sportul dragostea dintîi?
– Da, urmare a faptului că secţiile de haltere au fost desfiinţate din cadrul cluburilor sportive şcolare, la liceul unde apoi am funcţionat am înfiinţat o secţie de haltere afiliată Federaţiei Române de Haltere şi Cuturism, unde tot performanţa a fost cuvîntul de ordine. Apoi am activat la Liceul sanitar ca profesor de educaţie fizică şi sport. Aici au apărut, la şcoala post-liceală, de după anul 1990, discipline juridice cuprinse în programa şcolară a unei clase postliceale de asistenţi medico-sociali – mi s-au atribuit aceste discipline juridice. În paralel, am fost şi consilier juridic. Apoi, am fost invitat să fac parte din corpul de cadre didactice al Catedrei de educaţie fizică şi sport din cadrul Facultăţii de Drept a Univeristăţii “Babeş-Bolyai”, catedră care s-a constituit apoi ca o facultate distinctă. Am editat cărţi, cursuri, am publicat articole de specialitate în reviste din ţară şi străinătate, am promovat halterele şi culturism-fitnessul ca discipline de specialitate în programa facultăţilor de educaţie fizică şi sport.

– … şi sînteţi considerat părintele disciplinelor didactice ”Managementului organizaţiilor şi activităţilor sportive” şi „Dreptul sportului” – în România. Şi, important, în 1998 aţi obţinut titlul de doctor în drept cu eminentul profesor Mircea Mureşan – cu teza întitulată „Răspunderea civilă delictuală în activitatea sportivă” – foate bine primită de mediile academice de ştiinţa dreptului şi de educaţie fizică. Şi aţi ajuns să faceţi parte din Comisia de etică a Comitetului Olimpic Român şi mai apoi în Comisia juridică a sportului românesc, avînd astăzi funcţia de preşedinte al acestei Comisii. Ce e de făcut în acest domeniu?
– În cadrul unei Adunări Generale a COSR am fost invitat de Agenţia Naţională pentru Sport pentru a ne întîlni şi de a pune bazele unei colaborări privind modificarea legii actuale a sportului. Au mai fost astfel de iniţiative din partea administraţiei publice de specialitate, care acum ar trebui să aibă ca obiect principal de activitate ameliorarea cadrului juridic al activităţilor pe care le supraordonează – iniţiative care nu s-au concretizat în niciun fel. Trebuie să ne asumăm o ideologie a sportului, ca apoi, deîndată, să ameliorăm cadrul legislativ al activităţilor de educaţie fizică şi sport din România – pornind de la armonizarea definiţiei acestei activităţi, şi întreg cadrul legislativ cu documetele UE în materie. Şi, bineînţeles, cu instituţiile de învăţămînt superior care formează competenţele necesare profesiilor sportive.

– E multă muncă, recunosc, şi foarte responsabilă. La Atena, la cel de al XX-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale în Dreptul Sportului (desfăşurat în perioada 11-13 dec. 2014) aţi fost reales în Consiliul Director al acestui for internaţional – ba, mai mult, acum două zile aţi fost desemnat de acest for în funcţia de vice-preşedinte onorific.
– Sînt în relaţie profesională cu toţi specialiştii în dreptul sportului din lume. Informaţii preţioase şi utile privind eficientizarea în ansamblu a activităţilor sportive ne pot aduce atît Alin Petrache, actual preşedinte al COSR, cît şi Octavian Morariu, care a devenit membru al Comitetului Olimpic Internaţional. E clar că trebuie să începem prin a redefini valorile sportului actual. Să desacralizăm imaginea încremenită de multe decenii a sportului, să conştientizăm că nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege. Nici persoană fizică, nici persoană juridică, nici un anume domeniu de activitate – fie el domeniul sportului. Va fi punctul de pornire al construcţiei unei ideologii a sportului – fundament al îmbunătăţirii cadrului juridic de desfăşurare a activităţilor sportive – şi ne referim aici la toţi participanţii la aceste activităţi conexe lor.

– Faceţi, vă rog, o paralelă între sportul din trecut şi cel actual.
– Practicarea sportului în ziua de astăzi a fost ridicată la rang de drept fundamental al omului – funcţiile sportului sînt definite deja în Cartea Albă a Sportului. Sîntem încă încremeniţi în percepţia că sportul este numai cel de performanţă. Este adevărat că sportul îşi are originile în întrecerile agonice, din nevoia de mişcare a omului, din nevoia de joc prin activităţi fizice, din nevoia de competiţie. Dar, să nu ignorăm faptul că sportul a fost, este şi, poate, va fi un instrument de manipulare politică – focusată mai ales pe sporturile cu audienţă şi pe rezultatele sportivilor de excepţie. Dar, sportul înseamnă mai mult decît sport de performanţă sau fotbal de performanţă – din păcate, acesta din urmă, afectat de infracţionalitate. Infracţiune înţeleasă în termenii legilor penale şi nu în termenii abaterilor de la regulamentele de joc. Sportul are nevoie acută de juridicizare. Realizarea dreptului într-un domeniu al sportului, considerat ca un fenomen social notabil, va contribui la conştientizarea tuturor participanţilor activi sau pasivi ai fenomenului sportiv, cu privire la necesitatea acută a încadrării armonioase a acestui fenomen în contextul şi în rigorile unei conduite civilizate, de cea mai înaltă moralitate. Dar şi de strictă legalitate şi responsabilitate. Este necesar de a combate, între altele, dopajul, pariurile sportive ilicite, evaziunea fiscală. Ce ne lipseşte? O lege a sportului ancorată în actualitate. O instituţie care nu încearcă să se îmbunătăţească este un corp bolnav. Este nevoie de reformă şi în sport. Dar cum am putea să realizăm o reformă cu votul celor nereformaţi? Nu avem un Statut al Sportivului de performanţă. Statutul antrenorului nu acoperă în deplinătate problematica acestei profesii. Contract sportiv? Care contract sportiv? Nu avem reglementat un astfel de contract. Noi nu avem aşa ceva: cluburile impun un astfel de contract şi sportivilor amatori. În Legea 69/2000 se vorbeşte de convenţia civilă şi de contractul de muncă pe durată determinată – raportate la posibilitatea de a desfăşura activitate de sportiv de performanţă. După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil se aduc modificări substanţiale a aşa-zisei convenţii civile. Nu avem o reală protecţie a drepturilor sportivilor de performanţă şi nici a celor amatori. Mai am şi alte propuneri, dar ştiţi şi dumneavoastră, nimeni nu e profet în satul lui!

– Pare că se face tot mai puţin sport de către toată lumea.
– Trebuie să recunoşatem că sportul reflectă societatea care-l generează, cu toate metehnele ei. Iar noi sîntem cantonaţi încă într-o cultură rurală, o cultură de masă. Totuşi, înainte de 1990 sistemul sportiv a reuşit să difuzeze sport şi la sate. Ba, mai mult, prin activităţile de selecţie, s-au descoperit copii excepţionali, capabili de excelenţă sportivă. Să nu uităm de acea mişcare sportivă numită „Daciada” – forma de practicare organizată „în masă” a sportului, capabilă şi generatoare de rezultate deosebite în sport. Educaţia prin sport, astfel denumită de Cartea Albă a Sportului, trebuie să se poziţioneze serios în sistemul educativ din România. Acest lucru trebuie început din familie, iar în instituţiile cu rol educativ să se încurajeze practicarea raţională a exerciţiilor fizice, a sportului. Cultura sportivă trebuie implementată din copilărie. Aceasta trebuie să genereze motivaţii ulterioare pentru practicarea unor sporturi. În şcoli e nevoie de mărirea numărului de ore afectate activităţilor de educaţie fizică şi sport, dar nu în orice fel de condiţii. Să realizăm o infrastrucură adecvată practicării activităţilor sportive. Practicarea exerciţiilor fizice – în prima fază poate aduce numai un profit social – dar, în perspectivă, acest profit social se va transforma într-un profit economic, prin îmbunătăţirea stării de sănătate şi a nivelului educaţional al viitorului capital uman al României. Pentru aceasta trebuie recalibrate atît competenţele profesionale, cît şi cele transversale ale absolvenţilor cu diplomă universitară la nivelul cerut, cel puţin, de piaţa forţei de muncă din Uniunea Europeană. Iar în formarea managerilor, profesorilor şi antrenorilor să se ţină cont de vocaţia profesională. După părerea mea, încă sîntem într-un cerc vicios, aşa cum este întregul sistem educaţional.

– Revin: sportul de masă?
– A cam pierit. Sportul de masă de dinainte de ’89, vestita Daciada, a angrenat mari mase de practicanţi. Şi s-a dovedit a fi extrem de benefic întregii populaţii a României. Într-o reformă, de orice fel, nu trebuie schimbat ceea ce este bun. În momentul de faţă nu avem o ideologie a sportului – nici măcar o protoideologie –, cu toate că acest lucru s-ar putea realiza.

– Nu există iniţiativă legislativă în acest domeniu?
– Prea puţină. Partidele politice au alte preocupări. Iar atunci cînd se întîmplă, specialiştii nu sînt consultaţi. Institutele superioare de educaţie fizică şi sport ar trebui să se reformeze. Există, în acest sens, modelele UE. Dar nu există preocupare. Şi batem pasul pe loc.

– Care sînt perspectivele?
– Haideţi să spunem şi noi ca Petre Andrei: O revoluţie politică trebuie urmată de o revoluţie socială. Iar reforma învăţămîntului, spre exemplu, a educaţiei fizice şi sportului, trebuie şi ea realizată. Fără interese personale. Creînd echilibre. Renunţînd la ipocrizie. Sigur, sportul s-a comercializat. Sînt de acord cu această afirmaţiei. Este mai mult decît vizibilă! Dar şi comerţul şi afacerile au legile lor. Noi, însă, trebuie să ne gîndim la beneficiile sportului – bineînţeles, şi la cele economice. Să citim atent Cartea Sportului. Nu în sensul meschinăriilor. Doar urmărind obiectivul dezvoltării armonioase a fiinţei, pe toată durata vieţii lui.
Interviu realizat de
Radu VIDA