În grija cui rămân bolnavii care nu se pot îngriji singuri?

În lipsa unor cămine medico-sociale, pacienții cronici care nu se pot îngriji singuri acasă ajung (care ajung!) și rămân – uneori, cu lunile – în spitalele de acuți, „ocupând”, nu o dată, paturile de terapie intensivă ori „încărcând” secții în care nu ar fi trebuit să ajungă. Dacă în ultimii doi ani au fost peste 2.600 de astfel de pacienți în secțiile Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj, cu siguranță, până în 2030, când procentul de populație de peste 65 de ani, pe regiunea de Nord-Vest (Cluj, Bihor și Bistrița), va ajunge la 30%, numărul celor care vor necesita îngrijire de lungă durată va fi mult mai mare. Vom avea, până atunci, mult-visatul Spital Regional de Urgență? Îl vom avea. Numai că acolo serviciile sunt gândite strict pentru faza acută, internările fiind de maxim 5 – 10 zile. Și atunci, ce facem cu bolnavii care nu se pot sau nu se vor putea îngriji singuri? Sau, până la urmă, ce facem cu noi înșine, gândindu-ne că… nu se știe niciodată prin ce va trece fiecare, după o anumită vârstă?

Este doar un semnal de alarmă tras de directorul medical al Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj, conf. dr. Adela GOLEA. Și, totodată, un apel către cei care au puterea de a decide și de a ”mișca lucrurile”, să caute și să găsească soluții pentru o problemă care, până la urmă, poate fi a fiecăruia dintre noi. Și dintre ei, desigur!

– Spuneați, la un moment dat, că îngrijirea de lungă durată a pacienților cronici sau a  persoanelor considerate cazuri sociale este o problemă. De ce?

– După o vârstă, oamenii au diverse boli: boli cronice, acutizări care apar pe acestea și care le decompensează, și uneori nu mai pot să se îngrijească singuri, la domiciliu. Și atunci, ei ar trebui preluați în nişte cămine medico-sociale. De ce spun acest lucru? Pentru că un cămin social asigură numai cazare și masă. Or, în cazul acesta, este nevoie și de asistență medicală, este nevoie de modelarea planului de tratament, este nevoie de anumite manevre de nursing, în sensul că acești pacienți pot avea gastrostomå – nu mai mănâncă singuri, hrănirea lor se face printr-un tub flexibil care trebuie îngrijit și care trebuie schimbat -, sau au anumite patologii care nu le mai permit să respire pe calea normală, au traheostome și acestea trebuie și ele îngrijite. Altfel, dacă dispozitivele acestea pe care ni le-a dat evoluția medicinei nu sunt îngrijite, acești pacienți dezvoltă diferite patologii infecțioase supraadăugate, ajung din nou pe secții de terapie intensivă și încarcă aceste secții. Şi, ceea ce este cel mai rău, este că se deteriorează și sunt din ce în ce mai greu de îngrijit după aceea. Neputându-se îngriji la domiciliu și neexistând această formă de îngrijire medico-socială, în acest moment, la Cluj, ei rămân în spitalele de acuți și ocupă paturile de terapie intensivă și de terapie intermediară. În momentul în care sunt stabili, îi externezi, dar în două zile îți vin înapoi cu complicații majore.

– Câte cazuri de genul acesta ați avut în 2018?

– Eu am o situație pe 2017 – noiembrie 2018, deci pe un an și 11 luni. Au fost în jur de 2.670 de cazuri peste 65 de ani și 50 de cazuri sociale adevărate. De ce fac această diferență? Din punctul meu de vedere, ca medic, toți sunt cazuri sociale, pentru care societatea trebuie să se implice, dar din punct de vedere al definiției pe lege, cazul social este numai cel care nu are venituri financiare să se întrețină. Aceștia sunt 50 pe perioada care v-am spus. Dar problema cea mai mare sunt aceia care nu sunt considerați de lege cazuri sociale, pentru că au casă, au pensie, nu sunt fără sursă financiară, dar ei, cu resursele fiziologice pe care le au, nu se mai pot îngriji, nu îşi pot face igiena corporală singuri, nu-și pot îngriji aceste dispozitive, nu-și pot lua medicamentele și, într-un fel, din punctul nostru, medical, de vedere, sunt cazuri medico-sociale. Pentru că, degeaba, pot să am și o sută de milioane pensie, dacă eu sunt imobilizat la pat, nu am ce să fac cu banii aceia, nu mă ajută la nimic. Aici ar trebui să vină partea de Asistență Socială și să le ofere o soluție, care, vă spun, este de lungă durată sau pe toate viață. Vorbesc de cei care rămân după un accident vascular cerebral la pat, cei care rămân, după o fractură, cu dizabilități, cei care sunt cu insuficiență cardiacă în stadiul aproape terminal, trei sau patru, și care la orice mobilizare suflă prost, nu pot să stea în picioare, cei care sunt cu patologii respiratorii – și nu mai vorbesc de pacienții cu cancer! Deci sunt patologii care apar, și apar de la vârste din ce în ce mai tinere, pentru că începem să înregistrăm infarct și accident vascular cerebral la 45 de ani, persoane care se pensionează pe acest handicap rămas, după, și care devin  pacienți medico-sociali pe care nu știe nimeni să îi îngrijească.

Aici mai avem o problemă: ni s-a spus, de multe ori, că sunt acele servicii de îngrijire la domiciliu. Şi eu am încercat să merg pe varianta aceasta când eram în Urgență medic şef, dar am constatat că aceia care practică aceste servicii nu fac față! De ce? Pentru că nu au pregătirea necesară pentru a îngriji aceste dispozitive pe care le pun colegii noștri, acum. Repet: este un avantaj că au apărut, dar este un mare dezavantaj pentru că, de fapt, expun acești pacienți la foarte multe complicații, dacă nu știm să-i îngrijim. Are, de exemplu, pacientul, acea gastrostomă pentru alimentație, cu care el mai poate trăi ani de zile. Dar dacă nimeni, după ce i se dă alimentația, nu știe să o desfacă, să o spele, să o repună la loc, sau la 10 zile să schimbe gulerașul care este în jur, dacă se acumulează mâncare acolo, bacteriile, cu mâncarea aceea, dezvoltă niște tulpini care sunt foarte agresive, dezvoltă imediat sepsă. Dacă ar fi îngrijită cum trebuie această stomă, nu s-ar întâmpla. Dar acest lucru trebuie să îl facă cineva care are trainingul necesar. La fel, la sondele medicale cu care rămân pacienții care au adenom de prostată sau care, post accident vascular cerebral, pierd urina. Acea sondă necesită o igienă specială, fie că-i femeie, fie că-i bărbat. Iar la bărbat sunt niște lucruri mai speciale: necesită schimbare la un interval de o lună sau, dacă se observă lucruri care local sunt schimbate ca și culoare de tegument sau ca și secreții, mai repede. Dacă vine pacientul la spital, și vine de multe ori pentru altceva, și îl întreb: „De când e sonda?”, îmi răspunde: „De când mi-aţi pus-o dumneavoastră în spital, de anul trecut, din martie”! Atunci mie îmi este foarte clar că acea sondă este suprainfectată, că el are o cistită, că are modificări locale, că oricând poate să facă complicații. De ce se ajunge aici? Pentru că, practic, segmentul de îngrijire este, cum să vă spun, fragmentat, și nicicum, acești oameni, din momentul în care au o problemă, nu au soluții și nu au nici aparținătorii soluții.

– Și sunt, de multe ori, oameni care au plătit de o viață asigurările de sănătate.

– Cred că ar trebui să gândim fiecare: ce fac eu dacă mi se întâmplă chestia asta? Pentru că asta nu înseamnă că, dacă mi se întâmplă mie, eu sunt medic și știu unde să apelez și mai am și un coleg care îmi e obligat. Nu. Sistemul ar trebui să funcționeze așa: Am un pacient care face un accident vascular cerebral. Nu contează vârsta la care-l face, nu contează cine este. Din momentul în care rămâne cu dizabilitate, trebuie să am posibilitatea să îl trimit inițial într-un centru de recuperare, ca să văd ce mai poate acumula. După trei luni, știu cu ce a rămas, ca dizabilitate. Poate fi readus la domiciliu și poate, serviciul social al Primăriei sau al cui o fi, să-i reorganizeze locuința în așa fel încât el să poată sta acolo și să-și poată face necesitățile? Ar fi ideal! Nu este posibil acest lucru din punct de vedere al dizabilității? Atunci trebuie să am un centru care îl va lua pe toată viața. Dar îl va lua și îl va îngriji, nu îl va lua, dar nu va ști ce să facă cu el și pacientul îmi va veni apoi, repetat, cu tot felul de probleme de îngrijire, la Urgență. Pentru că foarte multe din patologiile cu care vin acum acești pacienți, și care, cumva, suprasolicită Urgențele, sunt probleme de îngrijire. Nu sunt probleme adevărate medicale, dar dacă acestea nu sunt tratate cum trebuie, apar complicațiile septice, decompensările patologiilor cronice. Și acești pacienți de obicei vin pe un pat de terapie intensivă, unde nu ar fi trebuit să ajungă.

–  Care este numărul maxim de zile de spitalizare înregistrat de un astfel de pacient?

– Avem pacienți care stau și până  la trei luni. Noi începem să le căutăm un loc într-un cămin, dar căminele, de obicei, când ni-i preiau, ne spun că ei trebuie să aibă o minimă posibilitate de a se autoîngriji, de a se hrăni, de a se deplasa până la baie. Sunt cămine sociale. Aici este problema. În momentul în care spui că acești pacienți nu se deplasează din pat, că va trebui să le îngrijească și un dispozitiv, că va trebui să le administreze și un tratament, poate și injectabil, ni-i refuză.

– În ce secții ale spitalului sunt internați cei mai mulți astfel de pacienți?

– Pe cei mai mulți îi avem internați în secțiile de neurologie, în secțiile de psihiatrie și în secțiile de medicină internă. Și, bineînțeles, în secția de terapie intensivă.

– Care este soluția pe care o vedeți dumneavoastră, pentru acești bolnavi?

– Am avut câteva întâlniri cu reprezentanții instituțiilor administrative locale, pentru a găsi soluții. Nu e foarte simplu, fiindcă trebuie teren, trebuie clădire, după care trebuie să se implice Direcția Generală de Asistență a Vârstnicului. Acolo ni s-a spus că este deschidere, dar pentru teren și pentru clădire trebuie să existe deschidere de la autorități. Nu trebuie neapărat să fie în Cluj.

– Ați făcut demersuri pentru asta?

–  S-au făcut solicitări către Primărie, Consiliul Județean, Prefectură. La Prefectură a avut loc și o întâlnire, în decembrie, cu toți decidenții locali din Cluj. Au fost chemați și cei de la Casa de Asigurări de Sănătate, pentru că și acolo e o problemă. Dânșii ne plătesc pentru fiecare foaie de observație a pacientului 1.850 lei x ICM (indice complexitate caz, diferit, în funcție de patologie), pe durată de până la 14 zile, căci avem o durată medie de spitalizare, care este pentru acuți. Din punctul dânșilor de vedere, ce stau pacienții peste aceste 14 zile este, cumva, „ineficiența spitalului și a doctorului”. Asta, deoarece, pe respectiva boală, la nivel național s-a socotit că atâta trebuie să ții un pacient. Dacă îl ții mai mult, înseamnă că nu l-ai tratat cum trebuie. Și atunci, lucrurile astea se răsfrâng asupra actului medical al celor din spitalele de acuți, care sunt prinși între niște limite pe care nu le pot depăși. Medicii nu au absolut nici o pârghie de a-i trimite pe acești pacienți undeva. Dacă îi trimit acasă și vin decompensați, sunt stigmatizați de toată lumea, că „i-au dat acasă să moară și, uite, din cauza lor s-a întâmplat”. Pe de altă parte, sunt penalizați pentru că depășesc durata medie de spitalizare și se consideră că sunt ineficienți.

–  Care a fost rezultatul discuțiilor de până acum?

– Deocamdată nu avem un rezultat concret. Ni s-a spus că ar exista o posibilitate la Huedin și primarul de acolo ar fi de acord să dea o construcție care există, numai să fie reamenajată și după aceea să se dea o grilă cu personal care să se angajeze acolo.

–  Cât de urgentă este treaba asta?

– Pentru… ieri! Sau pentru alaltăieri! Pacienți de acest fel au fost și sunt din ce în ce mai mulți. Am solicitat, și nu neapărat pentru această problemă, ci pentru Spitalul Regional, să mi se dea de la minister trendul populațional al județului, pentru că noi facem servicii, dar nu știm ce urmează. Pe trendul populațional al regiunii Nord-Vest, până în 2030, procentul de populație de peste 65 de ani pe Cluj, Bihor și Bistrița va ajunge la 30%, ceea ce înseamnă că acești oameni vor fi în categoria de care discutăm acum. Bine ar fi să nu aibă probleme, dar noi trebuie să ne pregătim pentru această populație. La fel, trendul pacienților neurologici, al pacienților cu infarct crește până în 2030. Și aceștia, din nou, indiferent de vârstă, sunt candidați pentru îngrijire de lungă durată, pentru că nu știi niciodată care vor fi sechelele patologiei lor.

Noi avem niște lucruri care-s fracturate, în sistem. De exemplu, urmărirea prin medicina de familie, pentru că de acolo ar trebui să avem primul feedback. Adică, să știu: am atâția pacienți peste 80 de ani, știu că-s singuri, știu că au atâtea boli cronice, știu că, poate, voi comunica cu ambulatorul, să-mi facă un plan de tratament, dar cine îmi va executa planul acela la domiciliu? Doamna de 80 de ani, care nu își mai aduce aminte când este născută, nu se va mai putea îngriji, degeaba îmi spuneți că are casă cu etaj și are nu știu ce mare pensie. Pentru mine este egal cu zero, din punct de vedere al managementului sanitar! Deci, de aici ar trebui început, după care trebuie să știu care este spitalul unde pot trimite pacientul pentru recuperare și unde îl pot trimite pentru servicii de lungă durată.

Revenind la Spitalul Regional: din punctul meu de vedere, dacă nu se va regândi sistemul de sănătate, acesta va fi o mare problemă pentru clujeni, pentru că acolo serviciile sunt gândite strict pentru faza acută, maxim 5 – 10 zile, dacă ai nevoie de terapie intensivă, și după aceea – preluare de aceste servicii de care vă spuneam și care, de fapt, nu există.

–  S-a discutat și cu ministrul Sănătății despre aceste lucruri?

– S-a  discutat și s-a discutat și cu cei implicați în aceste planuri de sănătate. Eu i-am mai rugat un lucru: să pregătească populația, ca această populație să înțeleagă care îi este mersul și ce se întâmplă. Pentru că, altfel, eu am o anumită pregătire și gândesc lucrurile medical, cel care este în fața mea vrea niște servicii, dar nu știe exact care este dreptul dânsului și ce i se oferă, și fiecare, cumva, suntem pe autostrada noastră, dar autostrăzile acestea nu se vor întâlni niciodată dacă nu discutăm. De ce spun asta? Pentru că, deși noi spunem că trecem servicii pe ambulator, pe spitalizarea de zi, și e mult mai bine să fie așa, populația își dorește internări de două săptămâni pentru orice analiză, iar dacă nu se face, se îndreaptă foarte agresiv împotriva noastră. Or, ca să poți să evoluezi și să crești sistemul, trebuie schimbate mentalitățile, trebuie schimbat modul în care pacienții sunt îngrijiți. Trebuie, cum spun eu, închis lanțul supraviețuirii, fiindcă dacă nu știu să îl închid, pe parcurs, acele scăpări pe care le am înseamnă pierderi de vieți omenești, din păcate.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie