În dezbatere: România și minoritatea maghiară

E de salutat faptul că periodic istoricii români și maghiari se așează împreună la masa discuțiilor, spre a elimina divergențele și asperitățile punctelor de vedere privitor la cele mai controversate din trecutul istoric sau al conviețuirii actuale. Cea mai recentă întrevedere de acest fel s-a consumat cu ocazia Centenarului Marii Uniri, când istoricii maghiari au avansat ca temă de discuție Politica României privind minoritățile și Rezoluția de la Alba Iulia din 1918, iar rezultatul întrevederilor respective au văzut lumina tiparului sub forma unei cărți cu același titlu (ed. „Monitorul oficial” București, 2019), sub semnătura lui Larry L.Watts și Vladimir Ionaș, cei care au îndeplinit rolul de moderatori ai întâlnirilor și care oferă celor interesați versiunea engleză, maghiară și română a materialului rezultat de pe urma discuției. Cartea reflectă stadiul la care s-a ajuns în urma reuniunii din iunie 2018, desfășurate sub egida unui organism cu caracter internațional, purtând numele de Masa Rotundă privind relațiile Etnice, cu sediul în România (RER), și care o continuă pe o alta, din anii 1991-2012, cu sediul în Statele Unite (PER).
Opinii diametral opuse
Pentru a vorbi în cunoștință de cauză se reproduce textul Rezoluției de la Alba Iulia și se consemnează opiniile celor două grupuri de istorici. O primă constatare a editorilor este aceea că „opiniile academicienilor români și maghiari sunt foarte diferite, iar în anumite cazuri, chiar diametral opuse”. Opiniile și concluziile participanților sunt reproduse cu mare acuratețe, inclusiv constatarea „distanței considerabile ce separă cele două perspective”, evident ele fiind marcate și de o presiune de ordin politic. Din lectura paginilor cărții, am deprins efortul participanților români de a aborda cât mai corect și mai argumentat posibil problema litigioasă reclamată de partea maghiară, subliniind, cu obiectivitate, ceea ce e înaintat și demn de atenție în Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, bazată pe o gândire politică evoluată. Momentul favorabil emancipării națiunii române din Transilvania venea după un efort militar substanțial și a fost marcat de dorința fruntașilor politici din parlamentul de la Budapesta de a nu repeta greșelile colegilor lor maghiari, care au votat și aplicat legi discriminatorii și au aplicat o politică de asimilare generalizată. A fost prin urmare un act declarativ unilateral, considerat ca atare și de regele noului stat național român, Ferdinand Întregitorul, care n-a sancționat, în consecință, toate punctele Rezoluției, dar a încercat să le pună în aplicare pe toate, deși partea română n-a avut un partener de dialog îndrituit. Situânu-se înafara unei loialități necesare, partea maghiară n-a considerat de cuviință să salute, cum s-ar fi cuvenit, emanciparea etniei majoritare din Transilvania, asuprită și folosită în interes propriu de secole, și pe care fruntașii politici maghiari nu o recunosc de jure nici astăzi, devreme ce consideră ziua emancipării românilor ardeleni drept „cea mai neagră zi din istoria lor”. Or, o asemenea abordare a fost și este în continuare neproductivă, deoarece din imperiul dualist s-au desprins în 1918 și alte națiuni. A fost cazul slovacilor, cehilor, sârbilor etc., care s-au constituit în state naționale proprii, iar a nu le recunoaște dreptul firesc la autodeterminare proclamat de Wilson, înseamnă a nu recunoaște mersul firesc al istoriei și dreptatea ei. Cantonată în ideea anacronică a refacerii Coroanei Sf. Ștefan, bazat pe asuprire și cucerire teritorială, națiunea maghiară, care a dobândit ea însăși în 1918, independența mult visată, înțelege a se situa în continuare pe o poziție retrogradă. Problema minorității naționale maghiare din Transilvania, așa cum reiese din aceste dezbateri, rezidă în constarea „dureroasă” ca din „națiune majoritară”, ea s-a trezit la 1918 „minoritate”. Era și firesc să fie așa, deoarce procentual ea a continuat să rămână minoritară, mai ales într-un stat național românesc extins, dar unde, și anterior, ea avut această configurație, dar spre deosebire de trecut, drepturile naționale le-au fost asigurate chiar de la început. Acest lucru a vrut să-l proclame prin Rezoluția lor, românii, la Alba Iulia, asigurând ,prin înaltul act de solemnitate, că asuprirea,discriminarea și asimilarea nu vor mai fi posibile în viitor. Noul stat româneasc de după 1918 a satisfăcut în toate domeniile condițiile asumate la 1918: a oferit un larg cadru de manifestare culturii maghiare, a sporit numărul cărților și revistelor, a oferit posibilitatea de a a-și spune păsurile în parlamentul României, asigurând deplina manifestare religioasă și școlară.
Libertăţile afirmate în Rezoluţia
de la Alba Iulia, respectate
Cât despre rezoluția albaiuliană, s-a afirmat cu îndreptățire că ea a fost o inițiativă unilaterală, venită din partea fruntașilor politici români, care au dorit să-și asigure colegii cu care au activat în Camera maghiară, și, în general populației maghiare dintotdeauna minoritară în Transilvania, că distorsiunile suferite nu vor fi transferate, ca mod de revanșă, în spațiul politic nou creat. Dimpotrivă, libertățile afrmate în Rezoluție, inclusiv reforma agrară, au fost respectate. S-a afirmat apoi că „numărul etnicilor maghiari în administrațiile municipale și în alte administrații locale” a reflectat cu exactitate „procentul lor din întreaga populație locală.” În perioada interbelică s-au înregistrat numeroase acțiuni și tentative de acomodare și integrare, și chiar exemple punctuale de colaborare și cunoștere reciprocă, un spor cultural care nu s-a mai putut repeta în ultimiii 30 de azi, când clivajul dintre cele două societăți amenință să se adâncească, sub presiunea insistentă a Budapestei. Cât privește punctele rezoluției de la Alba Iulia, ele au reprezentat pentru regele Ferdinand și guvernele lui mai degrabă o sugestie direcționatoare, deoarece priveau o singură provincie din cele unificate și deci nu puteau fi aplicate la nivelul noului stat național constituit la 1918, și ca atare nici n-au fost sancționate în integralitate. Aceasta și pentru că de la început fruntașii politici maghiari au refuzat să se constituie într-un for cu caracter de negociere și de dialog politic loial, ci s-au situat principial în afara parteneriatului legal constituit. Această perspectivă separatoare a fost cu atât mai de neacceptat pentru cei din Vechiul Regat, cu cât el nu aducea un punct de vedere constructiv. Ideea greșită de la care pleacă minoritatea maghiară este aceea a unei continuități statale, preluată din arsenalul de gândire maghiar, dar care nu poate fi aplicată ad-hoc la Transilvania, principat autonom pe tot parcursul istoriei sale și dominat de o populație românească majoritară, care, în plus, a suferit o traumă istorică ireparabilă, pentru care națiunea maghiară n-a dat niciodată dovadă a înțeles efectele acestei discriminări. Statul român nou creat a oferit zeci de posibilități de acțiune comună, dar s-a izbit de multă reticență și rețiere nemotivată, ca și în prezent deatfel. Noul stat național român a trebuit să țină cont și de contextul internațional din acel moment, Liga Națiunilor validând doar principiul drepturilor individuale și nu și a celor colective. Apoi, în anii 1918-1919, în multe sate și regiuni din Transilvania s-au produs conflicte etnice provocate de maghiari, care refuzau a se conforma noilor realități.
Această stare tensionantă a fost perpetuată și întreținută de politica revizionistă promovată de regimul lui Horthy, care a dus la ororile din timpul Diktatului. În ceea ce privește sensul Rezoluției se poate invoca opinia raportorului Larry Watts, potrivit căreia „autoritățile române nu au urmărit o politică de asimilare forțată a minorităților lor etnice inclusiv a celei maghiare, în perioada interbelică” (p.215). Această politică este implementată astăzi la nivel de politică de stat potrivit celor mai înaintate standarde europene, fapt recunoscut ca atare:„abordarea României față de drepturile minorităților este foarte apreciată” (p.210). Din păcate, în sistemul de educație propriu, istoriografia maghiară ocolește sistematic aceste realizări, neluând în considerare datele și punctele de vedere ale istoriografiei noastre, și făcând din negarea autohtoniei noastre o marotă politică. A susține în aceste împrejurări că Academia Română ar fi lansat „teme fasciste” și că n-ar fi promovat teme de interes comun, e o poziție total neproductivă, de o falsitate evidentă, care nu servește țelul comun. Este desigur o cale lungă până la o normalizare dorită, dar aceste discuții pot aduce un plus de cunoaștere și încetățeni o cale de dialog absolut necesar.
Mircea Popa