Iancu MOŢU: Fără a fi dezirabil, războiul este cea mai simplă soluţie a ieşirii din criză

Profesor de gimnaziu, publicist, autor de manuale şi cărţi istorice, despre Roma antică, dar şi despre istoria comunismului, Iancu Moţu are o consideraţie specială pentru Tiberius, al doilea imperator roman, care a domnit între anii 14 şi 37, şi pe care îl declară unul dintre cei mai responsabili imperatori ai secolului I. Ştiut fiind că istoria se repetă, dar şi că roata a fost inventată cu mult înaintea ultimelor veacuri, l-am rugat pe profesorul Moţu să ne vorbească despre imperii, mari conducători, criză şi, evident, despre Tiberius.

 Cînd ne considerăm urmaşii Romei, să ne asumăm acest lucru

– De unde provine pasiunea pentru istoria Imperiului Roman?

– Nu este vorba despre o „pasiune” sau de o fixaţie născută din cine ştie ce motive. Pur şi simplu, în timpul studenţiei, am început să cunosc o altă abordare a ceea ce a fost Imperiul Roman. Trebuie să adaug că de la bun început, din primele zile ca student, am vrut să fac arheologie. Nu m-a atras lumea preistorică şi nici cea a Evului Mediu timpuriu. M-a atras, de la bun început, lumea romană. Pentru că, în ceea ce mă priveşte, am considerat lumea romană drept una a civilizaţiei şi culturii, o lume ordonatoare într-un spaţiu (cel european) primitiv, haotic, lipsit de instituţiile fundamentale ale unei lumi care-şi caută echilibrul. Trebuie să adaug şi faptul că am considerat, întotdeauna, că romanizarea spaţiului dacic a fost un act fundamental pentru existenţa noastră ca popor, că intrarea unei părţi a Daciei în cadrul Imperiului Roman a fost un act mai mult decît benefic. De aici a plecat interesul şi mai apoi studierea lumii romane.

– A rămas o genă măcar a civilizaţiei romane în codul românilor?

– Este extrem de greu de spus dacă a rămas sau nu o „genă” romană la românii de astăzi. De altfel noi, în general, avem o reprezentare eronată despre noi înşine. Românii de astăzi nu sînt românii de acum o mie de ani. Nu sînt nici măcar românii de acum o sută de ani. Ceea ce contează cu adevărat, cred eu, este că atunci cînd ne considerăm şi urmaşi ai Romei, să ne asumăm acest lucru. Cînd rostesc „cives Romanus sum” trebuie să fiu conştient, să încerc să înţeleg, cu adevărat, ce a fost Roma pentru noi, ce ar trebui să fie ea pentru noi. Din păcate există un curent – al dacismului – care tulbură multe dintre realizările de pînă acum. Un curent mai mult decît păcătos, care nu face niciun bine nici istoriei reale, cu atît mai puţin populaţiei care mai crede încă în tot soiul de poveşti fără nici o acoperire.

 Lumea romană, pînă la începutul creştinismului, a fost un model de succes

 – Sînt Statele Unite corespondentul Imperiului Roman?

– Priviţi simbolurile din marea sală a Senatului SUA. Pe peretele din spatele preşedintelui Senatului tronează, de o parte şi de alta, simboluri ale Romei antice: fasciile şi vulturii. În opinia mea, părinţii fondatori ai SUA, oameni de o mare cultură istorică, au încercat să imite modelul Imperiului Roman şi al Republicii. Astăzi SUA mai pot emite pretenţii la poziţia de Noul Imperiu, dar cu condiţia să vadă lumea pe care o controlează sau o influenţează după modelul autentic roman. Pentru că, lucru ştiut, dar neluat în seamă, Imperiul Roman era, în realitate, o federaţie de oraşe şi teritorii care aveau în comun legislaţia. Puterea centrală (imperatorul, Senatul) avea în vedere doar politica externă, armata, fiscalitatea. În rest, autonomiile erau extrem de largi. De altfel am putea spune că formula multiculturală, diversitatea etc. de astăzi  sînt o repetare a unui model al antichităţii romane. Cu diferenţa că lumea romană, pînă la ascensiunea creştinismului, pe fondul iudaismului, a fost un model de succes.

– Uniunea Europeană are vreo şansă de a deveni Statele Unite ale Europei?

– UE este o creaţie mult prea recentă pentru a se fi validată în mod serios şi clar. Modelul american este, în opinia mea, neproductiv pentru Europa. Sînt mult prea multe motive pentru care Europa nu poate deveni o federaţie de state. Europa este, istoriceşte, mult prea divizată pentru a accepta o formulă ambiguă, un federalism care ar impune în prim plan anume ţări şi naţiuni. Statele Unite ale Europei este un proiect ce, pentru unii, poate deveni un coşmar.

– Imperiul chinez pare să fie singurul care nu apune niciodată. Este o excepţie a istoriei?

– Imperiu de Mijloc, aşa cum îşi spun chinezii, este o lume pe care o percepem eronat. Chinezii se consideră la Mijloc, adică Sus sînt zeii, la mijloc – ei, Jos – restul lumii. În rest, doar un singur comentariu: au o civilizaţie de peste 4000 de ani. Repet, o civilizaţie. Ceea ce înseamnă că parcursul istoriei chineze are o valoare în sine. Numai că ceea ce noi numim „chinezi” este o înţelegere superficială. Sînt peste 80 de limbi, nu mai ştiu cîte dialecte şi subdialecte. Au în comun o limbă oficială, o administraţie ultracentralizată şi o cultură a clanului şi familiei ieşită din comun.

– Cît de important este modelul celui ce este ales sau numit liderul unei ţări, al unui imperiu?

– Orice spaţiu politic, contemporan sau din antichitate, are substanţă abia atunci cînd face o selecţie extrem de riguroasă a clasei politice a lidership-ului, ca să nu mai vorbim de ceea ce numim drept şeful statului. În cazul lui Tiberius vorbim de un om care a crescut în cercurile cele mai înalte ale politicii romane, care a fost supus unor verificări extrem de atente şi uneori extrem de dure. Pe parcursul carierei sale de pînă a deveni princeps, imperator, a fost rînd pe rînd un bun administrator, un excelent general, un foarte bun „pompier de serviciu”. De altfel, a fost chemat în funcţii de mare răspundere de mai multe ori, în situaţii extrem de dificile, fiind văzut ca singurul capabil să le rezolve. Era un om extrem de serios în tot ceea ce făcea, un om foarte calculat, un excepţional organizator. A ajuns în fruntea statului roman la o vîrstă cînd tentaţiile şi derapajele îi erau deja străine.

– Care au fost cele mai inspirate decizii ale lui Tiberius?

– Din punct de vedere militar a stopat înaintarea romană în interiorul lumii germanice şi  a stabilit frontierele romane în Europa, pe Rin. Apoi a fost primul care a încurajat colonizarea spaţiului atins de către romani de-a lungul Rinului şi al Dunării. Lui i se datorează liniştirea triburilor celtice din zona Dunării de Mijloc şi a celor germanice de la nord de Dunăre. Administrativ, a fost cel care a început stabilirea raporturilor dintre Roma şi provincii, a fixat normele pentru buna guvernare prin însăşi selectarea foarte atentă a guvernatorilor, a atribuţiilor acestora, a responasbilităţilor celor trimişi să guverneze un terioriu. A fost cel care a consolidat finanţele publice, fiind un extrem de competent administrator al fondurilor publice. Nu a făcut niciodată confuzie între banii publici şi fondurile personale. Tezaurul statului avea, pe atunci, două mari secţiuni. Una era ceea ce am numi astăzi bugetul public. A doua secţiune era destinată plăţii trupelor. Provinciile aveau de plătit doar o sumă fixată pentru contribuţia la bugetul general al statului. Averea personală a principelui nu făcea parte din niciuna dintre formele publice, dar era făcută publică, ceva în genul declaraţiei de avere de astăzi. Bunurile de care dispunea principele, care produceau beneficii, erau foarte atent administrate de oameni special numiţi. Tiberius a fost principele care a încurajat în permanenţă orice formă de producţie, de dezvoltare a pieţei, fiind extrem de atent şi la cheltuielile publice. Nu admitea luxura şi nici transferul de valori (aur) dinspre Statul Roman şi spaţiile învecinate. De asemenea, sancţiona transferul de sume mari de bani înspre zone neproductive.

 Tiberius, continuatorul unui şir de legi care sancţionau luxura

 – Cumpătarea împăratului Tiberius ar fi o soluţie în criza de azi a Occidentului?

– Cumpătarea se poate înţelege în multe feluri. Tiberius a fost un continuator a unei serii destul de lungi de legi care sancţionau ceea ce se numea luxura. Personal era un om puţin pretenţios. Desigur, la nivelul unui principe. Nici vorbă să fi fost aşa cum este prezentat de unele izvoare istorice care-i sînt pe faţă potrivnice. Nu a fost însă un excentric, nici un monstru, cum se mai spune. Cumpătarea sa se vede prin suma imensă lăsată în tezaurul statului la moartea sa. Altfel spus, bugetul „consolidat” al statului roman, la moartea sa avea un excedent enorm.

– Ce decizii credeţi că ar lua Tiberius dacă ar conduce SUA?

– Istoria nu se face cu „dacă”! Totuşi, cred că ar stopa operaţiunile militare din zona Orientului Apropiat în cazul în care ar vedea că este imposibil de îmblînzit ceea ce nu se poate îmblînzi. Nu poţi lupta cu oameni care cred în ceva şi sînt dispuşi să moară, în masă, pentru credinţa lor. Adică te poţi, dar cu pierderi mari şi fără niciun rezultat. Ceea ce Tiberius nu ar accepta.

– Dar dacă ar conduce un guvern mondial?

– Dacă a condus la vremea sa un „guvern mondial”, cred că ar face cam acelaşi lucru. Ar lăsa o mare autonomie zonelor de sub controlul său, ar încuraja producţia, consumul, transporturile, ar selecţiona oameni de valoare, s-ar lăsa sfătuit de mari jurişti, ar limita puterea militarilor. Ar încuraja formarea unor circuite economice locale, schimbul între provincii, consumul moderat şi constant etc.

– Ce-ar face dacă ar fi suveranul sau preşedintele României?

– Este o întrebare de-a dreptul incitantă! Avînd în vedere că Tiberius s-a săturat de politica senatorilor de la Roma, s-a „autoexilat” pe insula Capri. Un autor italian care a scris o carte despre Tiberius şi-a intitulat lucrarea „Tiberius, imperatorul care ura Roma”. În realitate Tiberius iubea Roma, dar îi dispreţuia pe cei care se considerau elita vremii. Deşi se afla pe Capri, Tiberius era perfect informat despre ceea ce se petrecea la Roma. Dacă ar fi suveranul sau preşedintele României? Poate că este mai bine să nu îmi exprim opinia!

 Cancelarul Angela Merkel poate fi comparată, cu mari reţineri, cu Tiberius

 – Ce şef de stat din ziua de astăzi seamănă cu Tiberius?

– Nu cunosc niciun şef de guvern sau de stat care ar putea fi asemuit lui Tiberius. De altfel, asemenea comparaţii nu se prea pot face. În Europa, poate, cu mari reţineri, doamna Angela Merkel.

– Cît de puternică a fost relaţia dintre puterea economică şi cea militară, în antichitate?

– Relaţia a fost puternică atîta vreme cît partea militară a fost una productivă. Se ştie că armata romană producea o serie întreagă de bunuri (de la materiale de construcţii –  cărămizi, ţigle, olane etc., la producţie agrară) atît pentru consumul propriu, cît şi pentru piaţă. De asemenea, asigura cel puţin asistenţă tehnică în construcţia de drumuri, porturi, apeducte etc. în cadrul lumii provinciale. Avînd un fond de finanţare separat de finaţele publice ordinare, armata romană beneficia de anumite privilegii, dar nu ieşite din comun. Rolul armatei era de a sigura liniştea la frontiere, deci de a asigura prosperitatea economică a interiorului statului. Un fapt care merită luat în seamă. Niciodată imperatorii principi, cel puţin pînă în secolul al III-lea, nu au înfiinţat unităţi militare fără a avea un suport economic serios. Altfel spus, nu sacrificau bunăstarea generală în favoarea dezvoltării aparatului militar care, totuşi, consuma resurse importante.

– Bogaţia şi corupţia au făcut casă bună de-a lungul istoriei?

– Din păcate, da. Aceasta atîta vreme cît clasa conducătoare nu a fost atent şi serios selecţionată. Nu înseamnă că bogăţia este aducătoare, automat, de corupţie. Bogăţia obţinută prin eforturi reale, de-a lungul unor generaţii, a fost întotdeauna bine privită şi la Roma.

 Războiul, cea mai simplă soluţie a ieşirii din criză

 – Răzoiul mai este o soluţie la criza economică?

– Probabil că este cea mai simplă formă de ieşire din criză. Nu şi cea mai dezirabilă, desigur. Dar simptomele lumii de astăzi nu arată o altă cale de ieşire. Reducerea consumului nu are nicio şansă. Ucide producţia şi de aici…. Un conflict face să se       „mişte” zone capabile să ducă la un consum ridicat. Ca atare…..

– Este posibilă compatibilizarea intereselor marilor puteri de acum sau ale marilor grupuri care controlează lumea?

– Compatibilizarea este o formulă elegantă pentru ceva care nu prea are ieşire. Este în „natura” marilor puteri să dorească să rămînă ca atare. Pentru a rămîne, trebuie să fie, printre altele, în căutare de „adversar”. Se pot atenua unele contradicţii sau adversităţi, dar nicidecum „compatibiliza”. În legătură cu cercurile, grupurile care controlează lumea, nu prea cred că se vor compatibile. Ele se concurează, nu se completează!

– Ce şanse mai au ţările mijlocii şi medii de a-şi promova interesele?

– Păi dacă nu îşi promovează interesele, dacă nu au vivacitatea şi înţelepciunea de a găsi căile să rămînă în prim plan, au toate datele să nu prea supravieţuiască. Nu mă gîndesc la dispariţie din istorie, fizic. Dar decăzînd, nu mai au niciun interes pentru nimeni. Decazînd în interior, nu mai prezintă interes nici pentru ele însele. Aici este pericolul „dispariţiei”.

– Ce se va întîmpla cînd centrele de putere de acum se vor prăbuşi?

– Prăbuşirea centrelor de putere de astăzi va duce la ridicarea altora. Problema este dacă între căderea unora şi ridicarea altora va apărea un nou „mileniu” întunecat, acel Dark Age de la finele primului mileniu.

Maria Sângeorzan