Huliganii de ieri și de azi

Poza de grup a huliganilor de ieri se află în celebrul roman (Huliganii) al lui Mircea Eliade, din 1935.

Întâia regulă de viaţă e „să rămâi tu însuţi, să fii tu însuţi”, să respingi „primatul colectivului pur” şi să accepţi toate consecinţele actelor tale. Să-ţi asumi libertatea de a greşi, viaţa dusă la extrem şi să admiţi primatul elitelor ca soluţie a ieşirii din biologie. Să crezi că, în viaţă, „există o singură acţiune eficace, în care să nu te umileşti (şi) să nu te pierzi pe tine: creaţia, preaplinul visurilor şi al forţelor tale”. Să faci în aşa fel încât să exişti din necesitate, nu din întâmplare, să desfizi o umanitate condusă doar de instincte (ale foamei, ale minciunii, ale sexului şi ale cruzimii), să nu cauţi niciodată sprijin decât în tine şi în realul înspăimântător al fiinţei tale. Să trăieşti autentic, să birui prin propria ta putere sufletească, prin gândirea şi simţirea ta proprie, concretă şi intraductibilă. Să crezi în neamul tău ca eternitate, să speri şi să crezi hrănindu-ţi gândul din ideea morţii. Fiindcă numai conştiinţa de fiecare clipă a morţii ne înalţă „pe planul omului perfect”. Să faci din „contemplarea în suferinţă” suprema raţiune de a fi, să accepţi destinul ca dramă metafizică, să trăieşti istoria care se face, nu istoria care se consumă şi să fii liber, fără să fugi de consecinţele libertăţii tale. Să dai credit omului nou, celui spiritual, presimţit, revoltat împotriva intereselor de grup şi politicii de suprimare. Să coincizi cu viaţa ta, s-o trăieşti în prezent şi să te confrunţi cu ea ca dezordine necesară. Să încerci să schimbi lumea din temelii, chiar dacă „mizeria definitivă” îţi va sta mereu în cale. Este adevărat că „niciun suflet nu poate comunica perfect cu alt suflet”, dar nici regăsire de sine nu există fără această comunicare. Şi, mai ales, să nu uiţi că putrezirea începe acolo unde nu există lumină. Acesta este, pe scurt, profilul huliganului de ieri.

Huliganii de azi, ai marilor stadioane, ai luptelor de stradă, ai crimei organizate, mercenarii de carne vie, capii reţelelor de prostituţie, traficanţii de droguri, pungaşii de drumul mare, samsarii afacerilor tenebroase, venalii ocultelor inginerii financiare, toate epavele corupţiei şi toată leprozeria violatorilor de lege, beneficiarii neaşezării şi ai violenţei nu au încă o carte dedicată lor. O carte pe care n-o va putea scrie decât cel care va înţelege drama disperării şi furia polemică a lui Mircea Eliade. Mai exact, cel care-şi va pune, va avea curajul să-şi pună câteva întrebări fundamentale: Unde se află rădăcina răului şi cum s-a născut această lume a intoleranţei, a răzbunării şi a morţii spirituale? De ce s-a închis omul în „absenţa lui Dumnezeu” şi de ce uităm „iubirea Lui nebună” (P. Evdokimov) pentru noi? De ce nu se mai aud cuvintele Lui pe buzele noastre (Daniel Turcea) şi de ce nu mai ştim asculta tăcerea lui Dumnezeu? De ce nu mai putem fi lumina necuprinderii Lui şi, mult mai tragic, de ce nu ne mai este dor de eternitatea Lui?

Grele întrebări, dificile răspunsuri. Citesc, din când în când, învăţăturile duhovniceşti ale lui Arsenie Papacioc: despre eroismul cunoaşterii, despre salvarea omului prin om, despre suferinţa crucii, despre flacăra sfinţeniei, adevărurile vieţii şi ale morţii, evlavie, jertfă şi asceză etc. În esenţă, imperative ale realizării şi ale cunoaşterii plinătăţii lui Dumnezeu în noi, pe care, într-o formulă mai generală, ca model educativ, Nichifor Crainic le includea în conştiinţa identităţii neamului. Sfaturi purtând aureola trăirii în Hristos, cărora un anonim (!?), on-line, a găsit de cuviinţă să le adauge un ipocrit avertisment: „De folosit aceste învăţături cu prudenţă, ţinând seama că Arsenie Papacioc nu a fost canonizat. Acesta a făcut parte din organizaţii legionare, mişcare de care nu s-a desolidarizat. Dumnezeu să-l ierte”.

Invitaţie la cenzură, ameninţare directă sau pur şi simplu reflexul unei istorii incapabile să-şi înţeleagă propriul ei nonsens? Sau toate la un loc? Cine ştie? Sunt subversive învăţăturile lui Arsenie Papacioc? Presupun altceva decât „jertfa de sine” (Mihai Eminescu) şi unirea, prin iubire, cu Hristos? Sunt altceva decât o părtăşie la preamărirea lui Hristos, cum ar spune Sf. Nicolae Cabasila? Şi-au pierdut actualitatea experienţele profetice ale marilor iluminaţi lăuntric? Este o primejdie bucuria de a cerceta inefabilul divin? Cu siguranţă, nu! Prin urmare, la ce bună făţarnica chemare la prudenţă, plină de grija unor complicităţi amabil-sfidătoare. Nu ne mai suntem noi îndeajuns nouă înşine?

Aurel SASU

Articole din aceeasi categorie