Geografia Împărăției

De la drumul pe care îl face inima în rugăciune și de la drumul în fiecare săptămână la biserica din cartier, la călătoria spre mănăstirile din jur sau de oriunde în țară, pelerinajul trebuie să definească viața noastră creștină

Într-o bună zi, doi călugări află dintr-o carte de existența unui loc unde cerul se întâlnește cu pământul. Animați de dorința fierbinte de a ajunge acolo, cei doi se aștern la drum, hotărâți să nu se întoarcă până ce nu vor fi găsit locul. Înfruntă greutăți nenumărate, situații critice, umilințe, batjocuri, sunt de mai multe ori la un pas să-și piardă viața. În cele din urmă, obosiți, cei doi pelerini ajung la locul râvnit, în pragul unei uși simple. Copleșiți de emoție, o deschid și se trezesc niciunde în altă parte decât în chilia de unde au început călătoria…

Tâlcul acestei pilde este simplu, poate prea simplu pentru unii, dar tocmai de aceea demn de a fi pus într-o lumină nouă. Drumul (hodos) este înrudit nu numai la nivel etimologic cu metoda (methodos) sau cu exodul (exhodos), ci el comunică într-adevăr cu ideea de a avea o metodă atunci când peregrinezi prin lume. Or, metoda este de cele mai multe ori aici chiar grija lui Dumnezeu ce ne deschide mereu noi drumuri, ne oferă noi șanse, ne îndeamnă la noi experiențe, pentru a ajunge într-un târziu la aceeași simplă și mântuitoare filosofie la care vor fi ajuns cei doi călugări. Nu există nici o altă formulă de a sintetiza mai bine sensul vieții și pe cel al dialogului cu cerul decât imaginea drumului. De ea depinde definiția comunitară a omului, sfârșitul lumii urmând să vină, după o preaînțeleaptă vorbă din popor, când vor dispărea drumurile  dintre casele oamenilor. În întâmpinarea aproapelui ieșim, mergem la biserică, mergem la câmp și la târg, mergem pentru prima dată la școală sau însoțim la propriu pe copii în etapele formării lor – totul și toate câte le facem pentru noi și pentru cei din jur se adună în ghemul de felurite direcții al drumului.

Mergând pe firul pildei de la început, vedem cum și creșterea duhovnicească este la rându-i un drum. De la drumul poporului ales la scara lui Iacob și de la ridicarea lui Ilie la cer la Înălțarea Domnului, drumul în sus, pe verticală, a fost pildă pentru drumul de aici, de pe orizontala istoriei personale și colective. Fiul risipitor sau Pelerinul rus sunt personaje spirituale în care se concentrează imboldul de a nu avea stare până când, după ce vor fi fost trecute încercările și rătăcirile, mântuirea nu devine o certitudine, până când omul nu ajunge, iarăși precum cei doi călugări emblematici, să stea în fața ușii în spatele căreia cerul se unește cu pământul. Iată de ce nu este de mirare că uitarea sensului celor înalte întunecă sensul celor la îndemână, de pildă uitarea rostului călătoriei noastre ce trebuie să devină pelerinaj și transformarea drumului în spațiu prin excelență al lipsei de profunzime. Petre Țuțea definea pe omul necredincios ca fiind acela care „vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri”.

În lumea noastră a comunicării și a globalizării informației, uriașe comunități sunt zilnic în mișcare, de acasă la locurile de muncă, în excursie sau bântuind prigonite în războaie civile sau în căutare de hrană. Tinerii de la noi pleacă în Canada, USA, Australia sau aiurea, mereu în speranța găsirii unui loc mai bun, a unor șanse mai concrete decât cele de acasă. Dincolo de aceste forme fizice, practic întreaga lume călătorește zilnic, la buletinele de știri, de la o țară la alta, de la un cutremur în Turcia la alunecările de teren în Islanda, de la scumpirea benzinei în România, la meciul de pe stadionul din Bruxelles. Fizic și mental, fiecare zi este o impresionantă deplasare, o mereu reînnoită mutare de centru, o tentativă reluată cu fiecare răsărit de soare de a găsi altceva, altundeva. Ceea ce ne trezește îndoiala este calitatea ultimă a acestei evadări sistematice a unei societăți moderne luată tot sistematic, mereu de la capăt, în prizonieratul propriilor iluzii.

Fascinația lumii creștine vechi, a acelui univers geografic cuprins în oikumene, provenea, printre altele, din naturalețea și sensul mișcării, văzută mereu ca având un țel spiritual. O biografie de secol IV sau VI după Hristos putea începe într-un sat din Palestina, se continua la Ierusalim, pentru a găsi urmarea la Alexandria, continua cu un sejur la Roma, o carieră politică sau bisericească la Constantinopol și se încheia în aceeași Palestina, într-un orășel sau într-o mănăstire. Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, femeile romane pelerine la Locurile Sfinte, Papa Grigore cel Mare, Sfântul Ioan Casian, călugării irlandezi, cărturarii bizantini – toți aceștia se mișcau pe o scară geografică impresionantă prin varietate și întindere, alta decât cea la care poate induce ideea de lume „veche”, încremenită pentru ochii noștri avizi să vadă orice, dar nu esențialul.

În fapt, întreaga istorie a Bisericii nu este altceva decât urmarea îndemnului „Mergeți și învățați toate neamurile (Matei 28,1). Figura de stil a Bisericii-corabie, dincolo de uzul omiletic inflaționar, ascunde un sens profund. Este expresia rostului Bisericii, și implicit al fiecărui creștin, de a fi, cum ne îndeamnă Pavel, în lume, fără a fi însă ai lumii. Este ambivalența vieții înțeleasă ca drum, ca îndreptare spre un sfârșit (telos), altul decât cel pe care îl putem găsi la capătul unei calatorii cu trenul, mașina sau avionul. Un sfârșit deasupra pământului, dincolo de ape și de cele mai înalte ceruri. Iată de ce, dacă ar fi să prindem în numai două cuvinte întreagă această complexitate, am putea spune că metafora geografiei Împărăției este cea mai în măsură să ne sugereze trecerea subtilă de la drum la călătorie și pelerinaj, de la viața înțeleasă ca îndreptându-se spre nicăieri la viața pornind și (ne)sfârșind în Dumnezeu.

Înaintarea minții și apoi a inimii către Dumnezeu este pelerinajul nostru interior. Fără vize și fără cozi la consulat. Este un pelerinaj sufletesc ce ne deschide ochii să putem recunoaște, deja aici și acum, geografia Împărăției, faptul că fiecare biserică de cartier este un Ierusalim adus prin lucrarea lui Dumnezeu aproape de noi. Cine a făcut deja pelerinajul către Locurile Sfinte să îl continuie astfel în suflet, iar cel care nu l-a făcut pe cel exterior, să nu se îndoiască de folosul pelerinajului interior. De la drumul pe care îl face inima în rugăciune și de la drumul în fiecare săptămână la biserica din cartier, la călătoria spre mănăstirile din jur sau de oriunde în țară, pelerinajul trebuie să definească viața noastră creștină, să-i de un dinamism vrednic de rostul nostru de cuceritori, în și prin Hristos, ai Împărăției. Asemeni călugărilor din pilda de la început, fiecare dintre noi, fără excepție, este pe un drum către locul unde cerul se întâlnește cu pământul. Rămâne numai să deschidem ușa…

Radu PREDA