Galeriile Făclia. Uzina de vise…America, America !

Postmodernismul are, parcă, nostalgia unor epoci revolute. În arta plastică, instrumentarul modern şi căile line ale expresiei virtuale modelează, cu o satisfacţie tactilă, vechile stări de graţie ale creatorului din epoca modernă, stupoarea cu care omul la începutul secolului novecentist a descoperit, graţie fotografiei şi microscopului, macro şi micro-cosmosuri înconjurătoare, a produs adevărate revoluţii artistice de la arta lui Paul Klee, până în labirinturile psihologiei infantile. Înainte de-a fi studiu de caz, boală sau…diversiune intelectuală, arta, ca formă de investigaţie şi de reflexie asupra lumii, a continuat să producă miracolul multiplicării sale, riscând prin facultatea sa ” producătoare de semne”, serialitatea, schematismul, excesul de generalitate, lipsa de identitate şi originalitate, producând ” pădurea” în care omul s-ar putea sălbătici, dar, care ne ajută să înţelegem lumea ca o revelaţie a informaticii globale cu o suveranitate din ce în ce mai deplină. Pe de altă parte, riscând să se afunde mai mult în adâncul propriei fiinţe, omul potenţează vocaţia sa visătoare, iraţională, irepetabilă, imponderabilă. O visare nouă care nu reproduce pastoralitatea lumii de odinioară, sublimul contemplaţiei naturale, trecutul, ci, este o formă a reflexivităţii nebuloase la frontiera lumii invizibile de care nu ne mai simţim ameninţaţi.
Venind din America – ţara pentru care, în urmă cu aproape 40 de ani, a părăsit prispa visurilor sale copilăreşti despre… America şi grădina casei sale de pe tâmpla Feleacului – Rozalia Moş se reîntoarce acum la fel de fastuos şi îndrăzneţ ca visul ei din tinereţe, tentată de un nou început : viaţa în America i-a dat o naturalitate a luptei, o precocitate a înfruntării şi uşurinţa, abilitatea de-a folosi, ca un ”scafandrier” modern, virtualităţile expresiei plastice, folosindu-se de un ordinator. Imaginea plastică în epoca postindustrială a ajuns aproape de desăvârşire. Ce-i lipseşte însă acesteia? Practica visului aşa cum numai America ţi-o poate da !
Acum, ordinatorul s-a insinuat la rădăcina artelor tradiţionale. Arhitectura, proiectarea grafică, imprimeria, moda, designul mediului, tot ceea ce are nevoie de tipare şi multiplicare, acolo unde este greu să editezi experienţele unice, dar, este mai uşor să gestionezi vocaţiile formative ale omului modern mai răsfăţat decât Socrate ! Uzina de vise a Americii se numeşte ”Profootbal Hall of Fame Museum Ohio” ,” Fuji Films” ,” Panasonic”, ”Avaya”, ”Lucent Tehnologies”, ”Sermatech”, ”Sonny”, ” Jaguar of North Museum of Natural History”, ”NY”, ” College Board”, ”Museum Association”, ” SAP”,” Kodak”,” BOC Gases” ,” Jonshon and Jonshon”,” Pfizer”,” Novartis”, ” Sanofi”, ” Roche” etc. Şi, pentru toate, Rozalia a produs ceva, evident… ”în stil american” ! Dar, la urma urmei, de ce să nu” visezi” şi din America, la România – ţara aceea îndepărtată de unde au pornit pe căi întortochiate şi mulţi dintre părinţii americanilor de azi. Să spui astăzi ”fabrica de pensule” pare a reînvia o recuzită a epocii preindustriale, să spui însă ”o uzină de vise”, poţi da alt sens năzuinţei de prosperitate şi civilizaţie aşa cum şi-o doreşte fiecare. Imaginile create de Rozalia Moş au prospeţimea visului, au virtualitate imaterială a poeziei iscate din puritate dar, culorile ei sunt disciplinate, gesturile diafane, designate, căutând, încă, în lumea frustă a senzaţiilor şi idealitatea fermă, inginerească a matricei matematice. De când au devenit oare, toate acestea un subiect al artei…?

Vasile RADU