Galele medicină, artă, cultură – 201. Pagini despre Marele Război și rolul formator al muzeului

Prima reuniune de după gala aniversară cu numărul 200 a marelui eveniment științific și cultural organizat, la Cluj-Napoca, de peste două decenii, de Prof.dr. Nicolae HÂNCU a adus la microfon două voci tinere ale cercetării clujene, una din domeniul științelor istorice, cealaltă din cel al muzeologiei, cu privire specială asupra rolului spațiului muzeal ca susținător al actului cultural dedicat publicului de toate vârstele și generator de profundă emulație.
Astfel, Prof. dr. ing. dr. ist. Mihai Munteanu (foto) a conferențiat pe tema  „Sentimentul național la români în Marele Război”, domnia sa subliniind, între altele, următoarele :,,Primul război mondial a reprezentat un mare punct de inflexiune în istoria umanităţii. A fost momentul în care filosofia despre un conflict s-a schimbat fundamental, deoarece marii strategi ai vremii nu au anticipat corect nici durata, dar nici urmările conflagraţiei. A fost momentul care a evidenţiat pentru prima oară impactul unui război amplu şi pe termen lung în rândul populaţiilor din spatele frontului, pe aşa numitul „front interior”. În primul rând, Marele Război a fost momentul care a redesenat harta „bătrânului continent” după principiul auto-determinării, acum apărând statele naţiune, din cenuşa imperiului Austro-Ungar. (…) Primul război mondial, din perspectiva noastră naţională, are două date de început: 1916 pentru România şi august 1914 pentru români. Fiindcă românii din monarhia austro-ungară sau din imperiul ţarist au fost afectaţi de ororile conflagraţiei încă de la bun început. Și în acest sens, se cuvine să amintim primele victime române ale războiului, înregistrate la Orşova în august 1914, odată cu bombardamentul sârb asupra oraşului.(…) Dacă aceasta era situaţia României în anii războiului, oare care era starea de spirit şi cum a oscilat poziţia faţă de conflict a românilor transilvăneni? Iar această discuţie are ca punct de plecare elementul etnic românesc în armata imperială, mentalul românesc faţă de conflict, dar şi raportarea soldatului la jurământul făcut faţă de împărat”.
Prof. Munteanu a arătat că, „la începutul războiului, din spaţiul transilvănean au fost înrolaţi în rândul armatelor imperiale (conform statisticilor oficiale din epocă) un număr de 484.924 de români, adică 52,27% din aportul uman pe care l-a dat Transilvania. Ca o consecinţă firească, au apărut trupe cu dominantă etnică românească: 13 regimente majoritar române, 3 pur române, un regiment româno-german, unul româno-sloven şi altul româno-sârbo-german”. (…)
„Beligeranţa României de partea Antantei s-a concretizat chiar de la început şi în zona de propagandă, a mesajelor foarte tranşante transmise din vechiul regat. Impactul emoţional pe care l-a avut în rândul soldaţilor români intrarea României în război a fost unul foarte puternic, care s-a concretizat în dezertări masive. Pe frontul din Galiţia, aproape 39.000 de militari români s-au predat ruşilor”(…). Vorbitorul a mai subliniat că „în lagărul de la Darniţa (regiunea Kievului), cei peste 500 de prizonieri români au formulat la 27 aprilie 1917 o „Declaraţie” prin care, cerând unirea cu România, s-a realizat pentru prima oară (conform istoricului Nicolae Bocşan) transferul de loialitate dinspre împăratul austro-ungar către regele României. De altfel, dintre aceşti prizonieri se vor forma două batalioane care vor participa la luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Dar consecinţele evenimentelor amintite (dezertările) au fost pentru români imediate şi drastice: Regimentiul 64 Orăştie a fost retras din linia I, soldaţii şi ofiţerii trimişi în faţa Curţii Marţiale, iar trupele cu o pregnantă componentă română au fost relocate în alte zone, în special pe frontul italian”. (…) „Realitatea frontului italian a fost surprinsă în însemnările unor soldaţi ai armatei imperiale, ulterior trecuti în ceea ce avea să devină „Legiunea Romana”: este vorba despre jurnalul lui Petre Ugliş (pseudonimul „Delapecica”), dar şi de culegerea de mărturii cuprinse în volumul „Legiunea Română din Italia”, apărut la Alba-Iulia în 2016). Memoriile lui Petre Ugliş au apărut în volumul „Jurnalul de război din anii 1914-1919”, coordonat de istorici şi cercetători din cadrul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, cartea fiind împărţită în două secţiuni: Frontul contra Italiei şi Italia. Ca urmare a absolvirii Școlii de ofiţeri în rezervă Caransebeş, Petre Ugliş este repartizat în cadrul Regimentului 50 Alba–Iulia, cu care este trimis pe frontul italian. Aici, în dimineaţa zilei de 27 decembrie 1917, organizează trecerea în masă la italieni a trupei pe care o conducea. Jucând un rol activ în crearea unităţii combatante a românilor din Italia, Petre Ugliş oferă în jurnalul său liste întregi cu numele soldaţilor şi ofiţerilor care s-au înrolat în Legiunea Română. Situaţia ajunge să ia o turnură neaşteptată pentru prizonierii români după anul 1915 când, datorită puternicului cutremur care a afectat oraşul Avezzano la 13 ianuarie, se ia decizia folosirii prizonierilor de război la reconstrucţia zonei. Și în acest fel, apare în oraşul amintit un lagăr menit să adăpostească 15.000 de prizonieri, împreună cu o garnizoană de circa 1.000 de soldaţi italieni. Momentul în care Avezzano devine un fel de „capitală” a prizonierilor români din Italia îl constituie Congresul naţionalităţilor oprimate din imperiul Austro-Ungar, desfăşurat la Roma între 27 martie şi 9 aprilie 1918”. Prof. Munteanu s-a referit, în continuare, la realitatea războiului pentru românii de pe ambii versanți ai Carpaților, subliniind că aceasta „nu este cea pe care o emană bravul soldat Svejk din romanul satiric al lui Jaroslav Hasek. Aceasta este mai degrabă cea surprinsă de Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraţilor”, prin drama tânărului Apostol Bologa, ofiţer în armata Austro-Ungară, silit să lupte contra românilor. Sau este cea descrisă de poetul Mihail Săulescu, a zbuciumului sufletesc pe care îl implica războiul, atmosferă surprinsă în poemul „Nevroză”: „Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori! / Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși! / Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! – / Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși”. Și tot pe fondul sufletului apăsat de conflict, poetul evoca tema unităţii românesti, surprinsă în întrebarea retorică: „În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită, / Ce mână a zvârlit aceiași frați / Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită, / Sub patru regi și împărați?”. Drama românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor a fost unitară. Fiindcă nu doar atmosfera şi substratul naţional din opera lui Rebreanu şi cea a lui Săulescu sunt aceleaşi, ci şi deznodământul: atât eroul rebrenian, cât şi poetul îşi pierd viața în conflict, măcinaţi – din tabere opuse – de acelaşi gând şi sentiment naţional: Apostol Bologa (în fapt Emil Rebreanu, fratele scriitorului) este spânzurat, iar Mihail Săulescu, voluntar în Regimentul 46, Divizia 4, cade eroic la Predeal, la 30 septembrie 1916. Se spune că poetul i-ar fi spus logodnicei la plecarea pe front: „Mă duc pe culmile Carpaţilor, să mă căsătoresc cu Transilvania”. Vorbitorul a evocat, în pagini luminoase, actele de curaj ale unor militari români precum căpitanul Alexandru Filitti, sergentul voluntar Gheorghe Donici de 67 de ani, veteran al Războiului de Independenţă, decorat cu Virtutea Militară, descendent al unei vechi familii boiereşti din Moldova, căpitanul Ilie Stricatu (cel ce avea să fie primar al Sebeşului în două rânduri, în perioada interbelică), care a lăsat și prețioase memorii, devenite sursă istorică de excepţie pentru starea de spirit a românilor transilvăneni, colonelul Poenaru-Bordea sau ultimul veteran al României din Marele Război, Lăcătușu Dumitrașcu. „Avem datoria de a ne iubi necondiţionat patria, avem datoria de a ne preţui etern pământul natal, împotriva tuturor greşelilor peste care acum cad semnele iernii. Fiindcă doar aşa, noi şi copiii noştri vom avem o casă; fiindcă doar aşa, ne vom bucura cu toţii de o ţară: ŢARA NOASTRĂ” – a spus, în încheiere, Prof. dr. ing. dr. ist. Mihai Munteanu.
În cadrul aceleiași Gale, drd. Alexandra Sârbu, istoric de artă, șef al Serviciului de Cercetare, Organizare Expoziții și Pedagogie Muzeală din cadrul Muzeului de Artă Cluj-Napoca, a vorbit, documentat și într-o manieră extrem de atractivă, despre misiunea spațiului muzeal ca unul al „interacțiunii active și al interdisciplinarității”, vizita într-un muzeu dobândind, prin excelenţă, „caracterul unei experienţe dinamice, deschise, creative, care favorizează reflexia critică şi îmbrăţişează perspectiva pluralismului de opinie şi a multiplicităţii variate a percepţiilor, generând o experienţă culturală şi intelectuală cu totul aparte ce nu marchează nicidecum un punct final, ci oferă cu precădere spiritul emulativ al unui punct iniţiator”. Vorbitoarea a mai arătat că „muzeul contemporan participă activ la crearea unei „culturi a diversităţii” – privită ca o imensă resursă socială -, pe care o recunoaşte şi o celebrează cu deferenţă. Este un spaţiu care prilejuieşte coexistenţa unor puncte de vedere distincte, găsind în „diferenţe” nu doar un imbold stimulativ, ci mai cu seamă un generator de fecundă emulaţie. (…) În consecinţă, plasând în centrul experienței muzeale persoanele înaintea conținuturilor, se produce o permutare a atenţiei de la obiecte spre subiecţi, care devin participanţi activi în viața muzeului, un spațiu la care se raportează tot mai mult ca la un mediu de explorare”.(…) Potrivit drd. Alexandra Sârbu, „în prezent, peisajul muzeal oferă o plajă largă şi diversificată de demersuri inovative, profund atașate conceptului de accesibilitate universală (inclusiv cu implicațiile sale socio-educative în vederea reinserției), a căror forță rezidă în preocuparea constantă pentru construirea unei relații de calitate, fundamentul metodologiei lor de concepţie accentuând şi o modificare radicală de optică:
• persoanele cu sau fără nevoi speciale nu sunt doar simpli destinatari al acţiunilor de mediere culturală, ci şi producători şi co-creatori de sens. Altfel spus, experienţele nu sunt gândite doar pentru a le fi adresate, ci sunt construite împreună cu ei, în cadrul unor procese de accesibilizare şi incluziune care acordă empatiei un loc central. O viziune axată pe convingerea că limbajul artei este unul universal, capabil să-i reunească pe toţi, într-o logică a participării active;
• proximitatea benefică a operelor de artă și, nu în ultimul rând, practica vizitei muzeale funcționează ca un veritabil dispozitiv de susținere fizică, psihologică, emoțională şi spirituală, cu un impact pozitiv asupra proceselor de reabilitare medicală;
• propunerile dobândesc caracterul unui laborator dedicat investigării şi experimentării unor modalităţi insolite de a intra în dialog şi în legătură cu arta;
• proiecte diferenţiate, cu un conţinut perfect adecvat specificităţii tipologice a grupurilor ţintă;
• crearea unei atmosfere plăcute, prietenoase, ospitaliere, a unui ambient senin şi protectiv, în care este valorizată diversitatea de opinie, privită ca o sursă importantă de îmbogăţire reciprocă şi de extindere a perspectivei interpretative a operei de artă”. În sensul celor amintite, vorbitoarea a prezentat două studii de caz, centrate pe persoane cu nevoi speciale, acestea „detaşându-se în rândul exemplelor internaţionale de bună practică ca experienţe cu valoare referenţială în domeniul medierii culturale:
• Dance Well – ricerca e movimento per il Parkinson, un proiect de practică artistică bazat pe dans, dezvoltat în cadrul Muzeului Civic din Bassano del Grappa şi destinat prioritar pacienților diagnosticați cu boala Parkinson, dar care nu impune nicio restricție în privința accesului și a participării persoanelor normale, optica integrării și a incluziunii sociale fiind, astfel, puternic valorizată.
• A più voci, un program de mediere culturală, iniţiat de Fundaţia Palazzo Strozzi din Florenţa, care se adresează persoanelor afectate de boala Alzheimer, membrilor familiei acestora şi, nu în ultimul rând, medicilor specialişti şi operatorilor medicali”. După o astfel de conferință, din care toți cei de față au avut de învățat, nu se poate să nu-ți reconsideri părerea cu privire la misiunea muzeului, la scopul cultural și educativ, profund formativ și, de ce nu, terapeutic al acestei instituții, ce vine tot mai mult în întâmpinarea cerințelor comunității.

A consemnat Michaela BOCU