Frânghia de nisip

Este o poveste care la vremea ei a fost culeasă de V.A. Urechia, cu un tâlc moral aparte. O rezumăm și dorim ca cei ce se simt vizați să mediteze adânc la ea.

Undeva, nu știm locul și timpul, a existat o țară în care tinerii la un moment dat au considerat că bătrânii sunt inutili. Nu mai produc, creează probleme și le dau de lucru tinerilor, solicitându-i să se îngrijească de sănătatea lor. Trebuie să-i ducă la medici, să-i aprovizioneze cu alimente, să-i ducă la plimbare. Și cum pe vremea aceea nu existau cămine de bătrâni, ca să-i poată plasa acolo, au căutat altă soluție. Și ce au făcut? Au mers la rege, care și el era tânăr, și i-au cerut să dea o lege ca toți bătrânii să fie exilați. Zis și făcut! Numai că unul dintre tinerii țării ținea tare mult la bătrânul său tată și l-a ascuns într-o peșteră. Acolo, pe furiș, îi ducea cele necesare.

Regele din țara vecină, auzind de fărădelegea celor din „țara fără de bătrâni”, s-a hotărât să pornească război împotriva lor. Motivația războiului avea un tâlc pedagogic: dacă nu îi vor returna „frânghia de nisip” pe care a împrumutat-o bătrânilor lor pe când aceștia existau, îi va cuceri și-i va face  una cu pământul.

Țara a fost cuprinsă de mare îngrijorare, de la rege până la ultimul cetățean. Nici unul dintre tineri nu știa ce-i cu „frânghia de nisip”. Se frământau să găsească o soluție, să afle ce-i cu „frânghia de nisip” și dacă n-o găsesc pe cea veche, să împletească alta. Dar cum? Nimeni nu știa să facă „frânghii de nisip”.

Tânărul care-și ascunsese tatăl s-a dus la el și i-a relatat marea problemă care-i frământă. Bătrânul, înțelept fiind, i-a zis: spune-i regelui să meargă la regele vecin și să-i ceară un capăt de „frânghie de nisip” ca mostră, ca apoi să-i poată împleti toată frânghia. Regele vecin, când a auzit această cerere, a zis: totuși, trebuie să fi rămas un bătrân în țara voastră! Iar regele locului, înțelegând cine i-a salvat de la necaz, a dat poruncă să se întoarcă acasă toți bătrânii exilați. Și țara și-a revenit la viața normală.

Omul care prin mijloacele care-i stau la îndemână, în primăvara aceasta, s-a străduit să ne facă și pe noi să judecăm corect lucrurile, este Președintele Academiei Române. Omul acesta, Academicianul Ioan-Aurel Pop, este în vremurile actuale unul dintre cei mai inteligenți fii ai neamului nostru! Nu sunt eu în stare ca, în mod exhaustiv, să vă pun în față toate argumentele referitoare la afirmația făcută, dar felul în care știe scoate în evidență virtuțile ce ne caracterizează ca popor m-a fascinat.

Poporul nostru are față de Biserică, față de valorile pe care aceasta le propovăduiește, o prețuire aparte. Oamenii noștri au nevoie de Biserică, au nevoie de a se închina, de a se reculege în lăcașurile de rugăciune, așa cum subliniază Domnul Președinte. Și, în legătură cu povestirea ce am relatat-o la început, cu toții avem nevoie de experiența bătrânilor. În mod deosebit, acest lucru îl înțelegem din articolul „Periculoșii bătrâni”, scris de Președintele Academiei.

M-am convins de inteligența, de pregătirea excepțională, de elocința și de capacitatea de a-i învăța și pe alții a Academicianului Ioan-Aurel Pop pe 20 octombrie 2010. Pe vremea aceea eram arhiepiscop la Alba-Iulia. Îl mai întâlnisem pe Academicianul Ioan-Aurel Pop, dar atunci m-a covârșit cu mulțimea cunoștințelor lui.

Universitatea „1 Decembrie 1918”, la propunerea Facultății de Teologie, i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Nu știu dacă dânsul avea nevoie de acest titlu, dar bucuria noastră a fost să i-l oferim. Mai ales că ne întărise în convingerea că Sfântul Ierotei a fost episcop și la Alba Iulia și că temeliile vechii biserici bizantine din veacul al X-lea au rămas de la el.

Cuvântul de Laudațio a fost prezentat de părintele profesor dr. Jan Nicolae și a subliniat un lucru care acum este cunoscut de către toți, și anume că Ioan Aurel Pop este unul dintre cei mai mari istorici români de la ora actuală. Pe atunci era cel mai tânăr academician român.

Academicianul Ioan-Aurel Pop este un eminent profesor cunoscut tuturor celor care s-au format în Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Și din ce în ce mai mult recunoscut în Europa, și chiar peste ocean. Ioan-Aurel Pop este important nu numai pentru opera sa de medievist, ci în general, pentru viziunea sa de istoric. Dacă citim lucrarea „Din mâinilor valahilor schismatici” sau „Istoria Transilvaniei” scrisă dimpreună cu profesorul Ioan Bolovan, ori „Istoria Transilvaniei” în trei volume, pe care o coordonează dimpreună cu Thomas Nägler și Magyari András, toate ne grăiesc nouă despre un mare erudit. Și am amintit doar câteva lucrări. Sau când este vorba de a pune la punct unele lucruri, nu putem uita cartea sa „Istoria, miturile și adevărul”, pe care ar trebui  să o citească toți intelectualii noștri. Cartea răspunde punct cu punct tendințelor de „demitologizare” din istoriografia contemporană. Ioan-Aurel Pop găsește calea de mijloc și introduce în mod elegant un spirit critic în istoriografia românească „fără a demola valorile și personalitățile”, cum ar zice Părintele Jan Nicolae.

Este greu de rezumat palmaresul activității sale științifice și de a menționa toate instituțiile naționale și internaționale al căror membru este. Și tot așa de greu este a pomeni colegiile și consiliile de redacție din care face parte.

În Metropola Transilvaniei, Cluj-Napoca, ne-am obișnuit să-l vedem prezent la toate manifestările științifice și culturale. Și, pe bună dreptate, a ajuns Președintele Academiei Române. Este o desfătare sufletească să participi la manifestările prezidate de acest om. Și ele nu sunt puține, dacă ar fi să menționăm doar cele prilejuite de cei 100 de ani ai Universității „Babeș-Bolyai”, al cărei rector a fost.

Am stat mult pe gânduri dacă în aceste vremuri, când unii au rezervă față de Biserică, numită de Eminescu „mama Neamului Românesc”, să mai amintesc faptul că acest om integru este membru atât în Adunarea Eparhială de la Cluj, cât și în Adunarea Național Bisericească. Dar dacă totuși l-am amintit pe Mihai Eminescu, tot el mă va ajuta să-mi răspund la o întrebare: cum se face că acest om de mare greutate spirituală și științifică, Ioan-Aurel Pop, poate fi denigrat de către unii? Răspunsul ni-l dă Eminescu în versuri: „Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/ Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale-/ Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, /Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” (Scrisoarea I-a).

Cred că sunt multe și serioase motivele pentru care pe acest intelectual și om de știință din România trebuie să-l prețuim din tot sufletul. Este model în ce privește conduita morală și științifică, un om al literelor și al virtuții. Dixi et salvavi animam meam!

†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

Articole din aceeasi categorie