Folosind forța adversarului

În timpul perioadei de cantonare liber impuse a prins contur un gând, stârnit de abundența de celebrări liturgice exclusiv vizuale și virtuale: ce rămâne în mod real din Taina pin excelență – Euharistia –, atunci când Ea rămâne accesibilă „doar” ochilor, la distanță, mediat de tehnologie?; ce rămâne din Euharistie atunci când noi nu… suntem?

Biserica, lucru știut, nu e construcția de zid, e deopotrivă umană și divină, este Trupul ce-l are drept cap pe Cristos cel viu, este comunitatea eclezială, din care fac parte toți credincioșii botezați. Ajungem și la situația actuală, pe cale… etimologică. Eklesia vine de la verbul grec ek-kaléo, care înseamnă a chema, a invita, a convoca afară pe cineva dintr-un loc. Chemarea afară se referă la trăirea împreună, la ieșirea dintre ale noastre personale spre a trăi laolaltă credința, nu individual și separați. Păi cum să o facem? veți obiecta. Anul acesta haideți să-l facem câștig și nu pierdere, ajutându-ne să trecem împreună de primul nivel de care ne ciocnim, acela al interdicției și lipsirii de Euharistia trăită eclezial. Impunerea omenească să o luăm ca pe o chemare înăuntru, nu atât în case, ci în inimi, chemarea la a ne aduna în inimi, așa cum în timpul libertății de a sta afară mai greu am făcut-o. Tu îmi impui să stau în casă? Ei bine, eu voi intra și în interiorul inimii, unde nu mi-a fost prea ușor accesul, când toate decurgeau normal. E un moment de alegere a unor călătorii interioare, foarte personale. Fără un răspuns la chemarea înăuntru, vom istovi și ne vom epuiza răzvrătindu-ne, încrâncenându-ne, rătăcind imaginar pe cine știe ce trasee, spre a dibui ițele complotiștilor anonimi, încercând să le ghicim numele sau lamentându-ne că și Biserica a cedat prea ușor, că ar fi trebuit – zic unii – să fi riscat și preoții mai mult, chiar cu prețul închisorii și al întoarcerii la persecuție și clandestinitate… Ba chiar am putea fi tentați să ne găsim similitudini cu perioada de persecuție a Bisericii. În acest sens ne vine ca o confirmare o voce din timpul persecuției lui Decius, la jumătatea sec. al III-lea: «La început am fost exilați și persecutați de toți și duși la moarte; cu toate acestea am celebrat și atunci sărbătoarea pascală. Fiecare loc unde se suferea, că era un câmp, un deșert, o navă, un han, o închisoare, devenea ca un templu pentru adunările sacre; martirii perfecți celebrau o sărbătoare mai perfectă decât toate, părtași ai ospățului ceresc » (Dionisiu Alexandrinul, în EUSEBIU, Historia eccl. VII, 22, 4).

În ce ne privește, am dorit mult ca bisericile noastre, golite de normele impuse și la care am aderat imediat, cu sacrificiu, să se poată umple pentru a lăsa să răsune la unison cântul biruinței pascale, Cristos a înviat!… Și, în schimb, chiar dacă nu suntem persecutați, Paștele nostru a fost cu biserici în care s-au celebrat oficiile prevăzute, dar golite de credincioși. Ne revine nouă provocarea de a face în așa fel ca fiecare loc în care ne vom afla – și mai ales casele noastre – să devină loc al «sărbătorii» creștine prin excelență, loc al unei Treceri la viață, oriunde se suferă.

Pentru zilele ce vin, parafrazând epistola Sf. Iacob care invită la a nu fi doar «ascultători» (ai Cuvântului), ci și împlinitori, să luăm acest îndemn sub forma: nu fiți doar «spectatori» la transmisiile filmate în biserici. Ar fi sărăcitor și frustrant să ne încredințăm dorința de a trăi Euharistia numai mijloacelor de comunicare, respectiv numai privirii, asistării. Să ne străduim să trezim în noi rolul de protagoniști, nu doar de spectatori. Nu doar consumatori de rugăciune, ci și generatori de rugăciune. Privirea, asistarea să fie doar o trambulină a inimii, nu o îngrădire a ei. Așadar, să profităm de această situație neplăcută, nedorită, impusă, pentru a schimba ceva: în rugăciunea noastră, în lauda noastră…, în privirea noastră, dincolo de ochi, de pâine și vin, de crucifix. Nu e ușor, dar mizăm pe Domnul și îi cerem acest dar al sporirii privirii inimii și, de bună seamă că El nu va fi împiedicat, văzând strădania și inima noastră, să răzbată la noi cu prezența, mângâierea, lumina și siguranța Sa.

Euharistia e un Dar și o chemare la a fi și noi dar. Pe de o parte, poate fi binevenit și ușurător să ne desprindem din obișnuința împărtășirii pentru a putea redobândi, pentru a reintra în smerenia, în fiorul și în așteptarea darului la fiecare Liturghie. Pe de altă parte, e vital și  presant pentru mântuire să ne purificăm de impresia sau convingerea că Împărtășirea ar fi un drept. Euharistia e mai înainte de toate mulțumire, nu de sine, de comportamentul virtuos care să merite premiul, ci mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru că mi Se face Dar, pentru că îmi dă puterea să mă dăruiesc, după asemănarea cu El. Și după trecerea calendaristică a Paștilor, toate în noi sunt chemate la trecere, de la viața noastră la Viața Domnului, cu toate costurile, în mod hotărât, asumat, zi după zi. Or lucrul ăsta se poate face și fără să ieșim din casă, dar nu se poate fără cruce. În ce și cât se va transforma așteptarea, înfometarea, jinduirea noastră prelungită? Pentru unii poate în încrâncenare, în delăsare sau răcire, în coborârea standardelor. Alții vor crește în căutarea lui Dumnezeu, „inventând” moduri noi de a fi împreună, de mai bună calitate și dăruire.

Pr. Cristian LANGA