Femeia, între dramă și ideal

Femeia continuă să fie pentru lumea în care trăim una din marile ei dileme și fascinații, fiind chemată să își asume condiția de sprijin al bărbatului și să fie fundamentul sufletesc și moral al lumii, dar și să își trăiască smerit cinstea că în fața ei s-a plecat odată Însuși Dumnezeu. Privită dintru început ca ființa prin care omul se poate împlini, femeia întrupează nu doar un proiect de viață, ci mai ales speranța că prin ea lumea se poate schimba în bine, arătându-i atât fragilitatea, dar mai ales frumosul din ea. De aceea, de înțelegerea femeii depinde asumarea calității noastre de ființe deschise spre dialog, dar mai ales spre căutarea împlinirii în celălalt.

Plecând de la acest ideal și până la imaginea de azi a femeii, putem să evaluăm distanța la care ne aflăm de adevăratul ei rol și sens, dar și să vedem criza în care ne adâncim ca pe o reflecție a crizei pe care idealul feminității îl traversează astăzi.

Mistificată îndelung, privită cu o continuă neîncredere, dar și condamnată la secole de tăcere, femeia de astăzi trăiește sub presiunea asumării unor roluri care nu sunt ale ei. Dacă refuzul de a avea acces la unele meserii și profesii părea o subtilă confirmare a inferiorității femeii, asumarea fără discernământ a unor munci care sunt străine de menirea ei sunt un semn la fel de grav al alienării. Privată de libertatea de a alege independent ce se întâplă cu ea, femeia de azi primește oferta de a-și afirma mult dorita libertate prin dominarea propriului ei trup, care a devenit din pandant al frumuseții interioare un idol. Prin sacrificarea fragilității ei exterioare, femeii i se promite puterea, dar mai ales i se oferă scuza că poate înlocui tăcerea cu zgomotul și discreția cu vulgaritatea, dacă vrea să fie auzită și respectată. Toate aceste realități creează imaginea unei complexități nefirești pe care mulți o privesc ca un motiv în plus de a admira și respecta o femeie.

La toate acestea se adaugă și efectele dezastruoase ale ideologiilor totalitare, care au mutilat chipul femeii, fie reducând-o doar la câteva detalii anatomice și la niște mărunte aspecte utilitariste, fie punând-o într-o concurență ridicolă cu bărbatul. Și vedem cum, în mod paradoxal, femeia își sacrifică aceste calități, amestecând criteriile, dominând și tinzând să devină ea însăși bărbatul care să fie auzit și respectat. Și de aici s-a născut toată această dramă pe care eternul feminin o traversează astăzi, într-o lume care nu se împacă deloc cu ideea că în aceeași ființă pot coexista și fragilitatea și tăria de caracter și hotărârea, dar mai ales discreția.

Dacă însă toate aceste detalii ar domina viața noastră am avea motive reale de a fi pesimiști, dar știm că există și cealaltă față a relității în care bună cuviința, simplitatea curajul, devotamentul cotidian și iubirea necondiționată sunt valori pe care adevărata femeie le întrupează. În realitate adevărata femeie nu se (re)găsește în zgomotul strident al societății, ci în marea liniștită a adevăratului ei mediu, care este familia. Pentru că împlinirea femeii nu se realizează în sine însuși, ci în ceilalți, ea fiind prin excelență ființa care (se) dăruiește. Această împlinire nu trebuie să fie însă fructul unui compromis între libertatea femeii și șansa ei de a fi mamă și de a crește copii sau între asumarea unei cariere și împlinirea de a avea o casă și un cămin viu. Pentru că o femeie poate fi toate acestea dacă va ști să își asume împlinirea ei, nu la modul egoist și strident, ci ca un efect al iubirii care îl caută în permanență pe celălalt și fericirea lui.

Toate aceste repere de normalitate se pot câștiga doar prin asumarea de către femeie a propriei identității și condiții și se împlinesc mai ales prin respectul pe care noi știm să i-l oferim. Dacă femeia își asumă fragilitatea ca pe o constituție a firii ei, nu înseamnă că renunță la hotărârea ei în fața bărbatului, ci arată că adevărata putere și demnitate stă în asumare și modestie. Dacă femeia alege să fie delicată, acest lucru este o invitație la a descoperi că adevăratul caracter stă în asumarea slăbiciunii și nu în ocolirea ei. Și dacă, mai presus de toate, renunță la o falsă complexitate a sufletului, femeia arată că iubirea înseamnă înainte de toate claritate și limpezime.

Dacă ar fi să ne gândim la idealul feminin, nu putem evita întrebarea „cum ar trebui să fie o femeie adevărată”, o întrebare pe care secolul trecut și-a pus-o cu multă insistență. Aici, în mod evident răspunsul nu o poate ocoli pe Fecioara Maria, care întrupează feminitatea prin excelență, ale cărei calități sunt: discreția, devotamentul, iubirea, răbdarea, curajul, modestia, dar și conștiința nobleții unice. Pentru că toate acestea sunt premise ale adevăratului progres uman, care este cel interior și pentru asta spunea Goethe: „Eternul feminin ne trage în sus!”

Pr. Bogdan IVANOV