Experienţă versus încredere

În relațiile dintre noi (nu mă refer la cele superficiale sau formale, ci la cele care contează) ne bazăm mai mult pe experiență sau pe încredere? Sau, când ajunge una să o înlocuiască pe cealaltă? Iar când acest lucru are loc, e un bine sau un rău, e un pas înainte sau o șubrezire? Sau e posibil să poată coexista, completându-se armonios, una cu cealaltă?

Cu siguranță experiența, care are ca punct de referință persoana proprie, pentru mulți pare mai sigură decât încrederea care se raportează la calitățile persoanei celuilalt. Dar când aceeași „confruntare”, aceeași dilemă se prezintă în relația dintre om și Dumnezeu? Respectiv, mă bazez pe experiența și pe cunoștințele sau informațiile mele despre El sau pe convingerea că, indiferent ce am acumulat, în minte și în inimă, oricum Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre și cunoaște toate, deci îmi convine încrederea?

Ca să prindem curaj în a da un răspuns, ne vine în ajutor episodul evanghelic cu sfatul practic dat de Isus pescarului Petru pentru a uita de o noapte de eșec, irosită fără să fi prins ceva. La indicația primită de la unul care nu era pescar de meserie (de a arunca mrejele în plină zi, într-un anume loc), felul în care răspunde Petru, adresându-I-se în acest moment precis cu termenul Învăţătorule, ar putea ascunde și o ușoară ironie din partea apostolului, respectiv: Cum, tu, care știi și ne înveți atâtea, dar nu ești pescar, vrei să ne înveți pe noi cum să ne facem meseria? Puțin mai târziu, însă, când același Petru constată că Isus a știut ce spunea și și-a văzut barca pe punctul de a se răsturna sub greutatea peștilor prinși, I se va adresa cu Doamne, în sensul de recunoaștere a Celui care este deasupra a toate și cunoaște toate gândurile și limitele lui.

Problema de căpătâi în relația cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dar și pentru Biserică, atât de neînsemnată numeric, pentru comunitate și chiar pentru această lume nu constă în cât de mult sau puțin suntem instruiți, versați, capabili, puternici, experți, ci în cum ascultăm de Cuvântul Său și cât credem în El cu adevărat, că poate mai mult și altfel decât (n-)am putut noi până azi.

„După cuvântul Tău” sau „fie voia Ta” sunt expresii cu siguranță valabile, de dorit, de asumat, dar pot avea uneori, în cazul fericit, o conotație de încredere sinceră, alteori de „încercarea moarte n-are, nu pierd nimic dacă încerc”, sau chiar iz de magie. Respectiv, le pot rosti convins, cu încrederea că făcând un lucru pentru Domnul sau pentru că o cere cuvântul Său este spre binele meu sau cu teamă și cu îndoială sau chiar instrumentalizându-le în chip magic, invocând numele sau voia Domnului pentru situații în care de bună seamă El n-ar putea fi amestecat vreodată.

Care va fi fost sentimentul lui Petru la auzul unei indicații ce părea în totală contradicție cu tot ce știa din practicarea meseriei de pescar? Dacă pescuitul noaptea nu a adus nimic, ar fi avut și mai puține șanse să fie cu rod ziua, o știu toți pescarii. Dar cu simplul cuvânt al lui Isus urmat de Petru, iată că minunea se produce. Și cred că reacția lui Petru (depărtează-te de la mine că sunt păcătos) e un amestec și de mărturisire a unei neîncrederi inițiale și de conștiință bruscă a sfințeniei lui Dumnezeu și a abisului care îl separă de El. Însă, aparent, nu e păcatul nostru și nevrednicia noastră care îl opresc pe Dumnezeu! Căci e de ajuns să ni le recunoaștem, pentru a fi în fața Lui în adevăr. În ziua în care vom fi conștienți de sărăcia noastră și o punem în mâna Sa, Domnul ne poate copleși. Cât timp, însă, ținem cu dinții și ne baricadăm, facem zid în jurul „părții” noastre (ca fiul risipitor), ca Domnul să nu aibă acces, ca să n-o împărțim cu El, vom fi rezistenți la orice tentativă, lumină sau mână întinsă a lui Dumnezeu… Pe acest fond, pe această temelie, de recunoaștere a propriei slăbiciuni, vine apoi chemarea Lui, neverosimilă, de a transforma puținătatea și slăbiciunea mea în instrument de salvare, de aducere la viață a altora. O chemare ce nu vine ca o consecință a vredniciei, puterii, talentului sau rezultatelor de până atunci. Acestea ar juca doar rol de imunizare față de Dumnezeu și încredințare propriului eu. Pe și prin slăbiciunea mea pusă în mâna Domnului, El poate lucra în beneficiul altora.

De acum vei fi pescar de oameni – spune traducerea ascultată. Dar textul grec folosește alt verb față de cel cu prinderea în mrejele ce stăteau să se rupă sub greutatea peștilor. Mai exact ar fi să înțelegem: de acum vei prinde vii oamenii – lucru care nu prea se întâmplă cu peștii scoși din apă. Dar când cei de prins sunt oamenii, a-i scoate din apă înseamnă a-i feri de înec. Iar ceea ce până atunci a fost instrument purtător de eșec omenesc – mreaja – devine simbol pentru păstrarea în viață a celor încredințați, prin colaborarea cu lucrarea lui Dumnezeu. E ca și cum Domnul ne-ar spune: nu puteți nimic fără Mine, dar Dumnezeu nu vrea să poată nimic fără voi. În acest sens va spune sf. Pavel: Sunt ceea ce sunt prin harul lui Dumnezeu, care nu a fost steril în mine. De fapt, singura colaborare care ni se cere e încrederea și disponibilitatea. Căci și nouă, zilnic, ne spune și ne îndeamnă Domnul: duceți în larg puținul vostru.

Când credem cu adevărat în cuvântul Lui, în voința totdeauna de bine a Domnului, a Tatălui față de noi, și îi permitem să acționeze în viața noastră, se petrece un lucru dezarmant, stupefiant: constatăm intervenția fără măsură a Domnului, excesivă, peste așteptări, pentru că lăsăm și noi, în prezent, liberă iubirea Sa fără măsură față de noi, despre a cărei expresii știm din „povestea” crucii, devenită haină de nuntă. La tânăra Maria din Nazaret, încrederea în cuvântul greu de înțeles al îngerului a generat Cuvântul lui Dumnezeu în ea și, prin ea, în lume, L-a făcut prezent pe Dumnezeu. La Petru, mrejele și propria-i barcă au devenit neîncăpătoare și pe punctul de a ceda (după precedenta noapte sterilă), după ce îndemânarea și experiența de pescar au lăsat loc și prioritate cuvântului lui Isus.

De cât timp suntem fără roade în pescuitul de zi cu zi, în locurile și la orele în care știm pe dinafară unde e de încercat…? De câtă vreme experiența, știința, îndemânarea noastră nu mai dau rezultate? În această stare, vine evanghelia și ne spune: fă un pas de încredere; cuvântul Meu și voința Mea sunt de bine și deschid, vor să scoată la iveală abundent, fără măsură, lucruri, ieșiri, lumini pe care experiența, neîncrederea și necazul tău nu-ți mai permit să le deslușești. Să-I spunem Domnului, după atâta vreme cu noi la cârmă, cu noi erijați în călăuza drumului: treci în față Tu, am încredere că și dacă nu văd de Tine, pentru că stai în fața mea, nu mă poți duce decât la bine! Având experiența cu mine, am tot interesul să-mi crească încrederea în Tine.

Pr. Cristian LANGA