Evocare. REGELE DECEBAL ŞI ÎMPĂRATUL TRAIAN – MARI PERSONALITĂŢI ALE ISTORIEI NOASTRE ANTICE

imparat_traian-1024x768urmare din numărul nostru de ieri

Celălalt titan al confruntărilor daco-romane este Marcus Ulpius Traianus, împărat de mare notorietate, care două decenii a condus destinele Romei. Prin politica sa expansionistă şi anexiuni de noi teritorii, înglobând Dacia, ca provincie, în Imperiul cezarilor, poate fi considerat, în plan istoric, săditorul latinităţii neamului românesc.

Hispanic din Italica la origine, Traian este primul împărat roman născut în afara Italiei (la 18 septembrie 53). Familia lui făcea parte din tagma senatorială, iar el şi-a început cariera ca ofiţer şi funcţionar public, manifestând o mare atracţie spre viaţa militară, unde a înaintat până la gradul de tribunus legionis, în Syria, sub conducerea tatălui său, guvernator al provinciei, sub domnia lui Titus. Cariera de ofiţer şi-a continuat-o apoi în castrele romane din Germania, iar după aceea, chemat de Domiţian la Roma, a trebuit să îndeplinească unele magistraturi civile, care se spune că nu-i făceau deloc plăcere. Prin graţia împăratului, ajunge apoi comandant de legiune şi guvernator în Hispania, după care a fost consul alături de Domiţian în anul 91 şi guvernator în Germania Superior. Acolo se afla în anul 97 când a primit vestea adopţiunii sale de către bătrânul împărat Nerva, ca urmaş al acestuia la tron. Proclamat împărat în ianuarie 98, Traian nu se grăbeşte să vină la Roma şi rămâne mai departe în Germania până la începutul verii anului 98, când, refuzând triumful şi onorurile imperiale, intră modest în cetatea lui Romulus, fiind primit cu mare entuziasm de mulţimile oraşului, de cavaleri şi senatori.

Ca împărat, în cele două decenii de domnie, Traian a condus statul în bună înţelegere cu Senatul, a desfăşurat o activitate susţinută pentru reorganizarea instituţiilor militare, a mărit numărul legiunilor şi trupelor auxiliare, s-a înconjurat de oameni pricepuţi în conducerea superioară a treburilor publice, de tehnicieni remarcabili, de sfătuitori înţelepţi şi de militari capabili. S-a îngrijit de construirea unor noi drumuri, a supravegheat de aproape administrarea provinciilor, a luat măsuri pentru îmbunătăţirea agriculturii şi comerţului, a introdus modificări în legislaţia romană, a încurajat procesul de urbanizare şi romanizare etc.

Împăratul s-a remarcat şi în domeniul marilor construcţii, atât la Roma şi în Italia, cât şi în afara acesteia. Astfel, a construit drumul între Benevetum şi Brundisium, cel de pe malul drept al Dunării săpat în stâncă la Cazane, a făcut podul peste Dunăre la Drobeta şi cel peste Tagus în Hispania, a înfiinţat noi porturi maritime (Ostia, Ancona), a distribuit grâu şi bani plebei, a ridicat trofeul de la Adamclisi, a construit în Roma forul şi Columna care-i poartă numele, iar în Egipt a reparat canalul Nil – Marea Roşie, construit de faraonul Nechao (circa 600 a.Chr.).

În politica externă – după cum se ştie – sub domnia lui Traian, Imperiul Roman a atins cea mai mare extensiune. În Orient, în urma cuceririlor şi a războaielor cu parţii, au fost întemeiate noi provincii (Mesopotamia, Asiria, Armenia), stăpânirea romană ajungând, în anul 117, până în Golful Persic.

În cele două crâncene războaie cu dacii (101-102 şi 105-106) personalitatea împăratului iese puternic în evidenţă. Călcând preceptele lui Augustus – mereu respectate de antecesori – de a menţine frontiera nordică a Imperiului pe cursul Dunării, Traian a pornit la cucerirea Daciei, spre a desfiinţa regatul dacic şi spre a înlătura pe Decebal, neîmpăcatul duşman al Romei, pentru a pune mâna pe tezaurele şi bogăţiile teritoriilor dacice, rezolvând astfel problema politico-militară de la Dunăre şi “criza economică” în care intrase Imperiul.

Desfăşurarea operaţiunilor militare, armistiţiul din 102, terminarea celui de al doilea război, crearea provinciei Dacia în 106 şi organizarea ei sunt cunoscute istoriceşte, pe baza surselor de informaţie directe (arheologice, epigrafice, numismatice, scenele Columnei) şi din puţinele date păstrate la autorii antici, cu deosebire la Plinius cel Tânăr şi Cassius Dio. Luându-şi titlul de Dacicus în decembrie 102 şi rămânând în Dacia încă un an după terminarea războiului al doilea în vara anului 106, împăratul s-a ocupat intens de organizarea teritoriilor dacice cucerite la nordul Dunării (sudul Moldovei, Muntenia, Oltenia, Banatul şi Transilvania), ataşându-le politico-administrativ parte la Moesia Inferioară, parte la provincia Dacia, nou înfiinţată. Capitala Sarmizegetusa din câmpia Haţegului a fost primul oraş (colonia) fondat de romani pe pământul dacic, la numai câţiva ani după cucerire. Bazele vieţii economice, ale organizării administrative şi militare, exploatarea solului şi subsolului în noile teritorii romane de la nordul bătrânului Danubiu, colonizarea masivă cu populaţie din tot Imperiul, începuturile romanizării şi multe alte înfăptuiri de seamă se leagă de domnia împăratului Traian.

Toate aceste fapte sunt bine cunoscute şi relevate în istoriografie. Le-am menţionat aici doar cu scopul de a pune cât mai mult în lumină înfăptuirile, trăsăturile definitorii ale împăratului, ca militar, mare om politic, excelent organizator, împărat bun şi înţelept, conducător destoinic, calităţi care în mod justificat au determinat pe senatori să impună ca, la urcarea la tron, noii împăraţi să fie salutaţi cu formula: “Să fii mai fericit decât Augustus şi mai bun decât Traian”. Fără îndoială că, dacă s-ar fi păstrat Comentariile împăratului şi însemnările lui Criton (medicul personal) asupra celor două războaie cu dacii, am şti astăzi infinit mai multe lucruri despre Traian. Dar acestea, ca şi alte scrieri antice despre cucerirea Daciei, s-au pierdut, din nefericire. Totuşi, în textele păstrate din Istoria romană a lui Cassius Dio (în excerptele călugărului Xiphilinus, sec. XI), în cunoscutul Panegiric şi corespondenţa cu Traian a lui Plinius cel Tânăr, când acesta era guvernator în Bithynia, se găsesc date importante despre optimus princeps. Iată cum este “văzut” împăratul de cei doi autori antici.

În Panegiricul lui Plinius, citit în Senat în septembrie 100 şi apoi mult amplificat pentru publicare în 101, se relevă că Traian şi activitatea sa ca monarh s-a condus după principii de filantropie, umanitate, dreptate şi a înfăptuit o serie de reforme. Toate acestea autorul le raportează la epoca sumbră a lui Domiţian. Se ştie că în Panegiric Plinius flatează şi linguşeşte pe Traian, dar totodată el pune în evidenţă cu destulă obiectivitate o serie de calităţi care definesc portretul împăratului: generozitate, omenie, sobrietate, cumpătare, înţelepciune, bunătate, sufletul lui mare, cel care a introdus disciplina în armată, salvator al Imperiului prin venirea lui la cârmă şi multe altele. Cu toate că discursul este plin de exagerări şi complezenţe, el conţine incontestabil şi date, judecăţi şi aprecieri din viaţa reală a monarhului şi a situaţiei social-politice a statului roman.

În scrisorile lui Plinius adresate lui Traian, 73 la număr, din anii 111-113 şi cele 51 de răspunsuri din partea împăratului, spre deosebire de Panegiric, se găsesc o mulţime de informaţii şi date despre personalitatea lui Traian şi epoca sa. Din scrisori se desprind nu numai trăsăturile de caracter, firea, preocupările împăratului, dar şi înţelepciunea şi experienţa suveranului în conducerea provinciilor. Portretul lui Traian înfăţişat de Plinius în scrisori este mai puţin, decât în Panegiric, încărcat de laude, exagerări, formule de linguşire ori adulaţie.

Două dintre scrisori, ca răspuns la rugămintea lui Plinius, privesc măsurile de luat, în legătură cu creştinii din Bithynya. Împăratul îi comunică guvernatorului că “a procedat aşa cum trebuie, anchetând cazurile celor care au fost denunţaţi ca creştini”, dar apreciază că creştinii nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul, căci nu se poate stabili un principiu general valabil. Dacă sunt denunţaţi şi dovediţi vinovaţi, trebuie pedepsiţi…, dar denunţurile anonime nu trebuie luate în considerare în nici o acuzaţie, căci ar constitui un exemplu reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre.

„Îndată ce a ajuns împărat, el a jurat şi a promis Senatului, fapt confirmat ulterior, să nu ucidă, nici să considere ca infam pe vreun om de bine. În firea lui nu exista nici urmă de perfidie sau violenţă, aprecia pe oamenii vrednici, le acorda onoruri şi nu punea la inimă răutăţile omeneşti. Viguros ca fizic, modest în felul său de viaţă, era drept în tot ceea ce făcea şi avea un suflet minunat. Nu pizmuia pe nimeni, stima şi promova oamenii merituoşi, nu pleca urechea la tot felul de vorbe şi nu era nici sclavul mâniei. S-a ferit să confişte bunurile altora ori să condamne la moarte oameni nevinovaţi. Cheltuia mult pentru campaniile militare şi lucrările publice: edificii, şosele, poduri. Se purta cu blândeţe cu cei din popor şi plin de demnitate în consultările cu Senatul. Era iubit de toţi şi nimeni nu se temea de el, afară de duşmani. Participa la vânători, la banchete, la petrecerile prietenilor şi nu intra fără gardă în casele lor. Cunoştea tehnica retoricii, dar nu stăpânea perfect meşteşugul discursurilor. Avea o anumită înclinaţie spre băieţii tineri şi spre vin, dar fără să-şi piardă cumpătul şi fără să provoace cuiva vreo supărare. Iubea războiul, dar se mulţumea cu o victorie dreaptă, cu nimicirea unui duşman hain, cu extinderea teritorială a statului şi ştia să conducă cu mână de fier, aşa că Decebal avea toate motivele să se teamă de el”.

Dacă facem o comparaţie a felului în care cei doi scriitori antici îl prezintă pe Traian, constatăm că fiecare, într-o formă proprie, relevă calităţile şi înfăptuirile acestui împărat. Plinius, fiind guvernator al Bithyniei şi amic cu monarhul, se situează pe o poziţie de veritabilă adulaţie, chiar dacă relatările, epitetele, aprecierile, laudele sale corespund adesea realităţii. Cassius Dio, însă, şi atunci când subliniază aceleaşi fapte şi calităţi deosebite, ca istoric, se distinge prin sobrietatea şi maniera echilibrată de înfăţişare a lucrurilor, prin gândirea de ansamblu, mult mai obiectivă şi mai temeinică, oferind o doză superioară de credibilitate.

Marele împărat al Romei şi întemeietor al Provinciei Dacia, pe care a încadrat-o în structurile lumii civilizate ale Imperiului Roman, s-a stins din viaţă, la vârsta de 64 de ani neîmpliniţi, sub ocrotirea soţiei sale Plotina, la Selinus, în Cilicia, la 13 august 117. El presupunea – consemnează Cassius Dio – că s-a îmbolnăvit prin otrăvire, ceea ce nu s-a dovedit a fi o realitate.

Memoria marelui dispărut a fost cinstită nu numai în antichitate prin ridicare de monumente, ci şi mai târziu, în evul mediu şi epoca modernă, până în zilele noastre, plăsmuindu-se în jurul lui tot felul de legende şi genealogii. Aşa, bunăoară, împăraţii Decius (249-251) şi Theodosius I (379-395) îşi înălţau arborele genealogic până la Traian, iar regele ostrogot Theodoric cel Mare (493-526) şi-a luat ca model de viaţă şi domnie pe Optimus Princeps. Dante, marele poet al Renaşterii, în a sa Divina Commedia, aşează în paradis sufletul purificat al împăratului. Faima construcţiei podului de la Drobeta a dăinuit şi ea peste secole, iar epoca iluminismului a reţinut de asemenea faptele şi personalitatea monarhului. Iată ce spunea Voltaire, printre altele, despre Traian, preluând date din Cassius Dio şi alţi istorici: „el se află printre împăraţii care au făcut gloria Romei şi fericirea lumii; el avea virtuţile militare şi sociale încununate de dreptate; el nu raporta nimic la sine şi nu se gândea decât să fie binefăcătorul oamenilor, urmărind numai binele Imperiului”. Filosoful francez continuă apoi cu consemnarea altor calităţi personale, cunoscute istoric, ale marelui monarh. Fireşte că de multă consideraţie s-a bucurat Traian şi romanitatea românilor în opera corifeilor Şcolii Ardelene, ca şi în tradiţia noastră populară. Nici lui Vasile Pârvan nu i-a scăpat evocarea figurii acestui împărat, care avea „stăpânirea de sine” şi iubea „disciplina, ordinea, statornicia…”. Eminescu, l-a rândul lui, preamăreşte stirpea neamului, când spune: „Sămânţa din care a răsărit acest popor este nobilă şi poporul nu va pieri decât atunci, când românii vor uita nobleţea seminţiei lor”.

La împlinirea celor 1910 ani de la cucerirea Daciei şi înglobarea ei în formele de civilizaţie şi organizare ale Imperiului Roman, evocarea figurilor măreţe ale lui Decebal şi Traian, titani care au pus temeliile unui neam neolatin ce avea să vină în istoria sud-est europeană, este o datorie profesională şi morală de a pune în lumină şi a judeca obiectiv realităţile istorice. Podul de peste Dunăre de la Drobeta, faima constructivă a antichităţii, trofeul de la Adamclisi în Dobrogea şi Columna lui Traian de la Roma sunt monumente unice în lumea romană, cu care Traian s-a glorificat pe sine, a imortalizat pe daci şi pe Decebal, marele învins, care s-a jertfit pentru libertate pe altarul neamului său. Decebal, regele erou-martir, şi Traian, care a pus pe vecie sămânţa romanităţii în pământul dacic de la Dunăre, Carpaţi şi Marea cea mare, rămân, împreună, în istoria noastră şi în cea europeană, două mari personalităţi, a căror amintire şi cinstire nu trebuie să piară în rândurile urmaşilor, niciodată. Din ciocnirea celor doi titani şi consecinţele ei a ieşit scânteia focului ce a topit – cum plastic spunea Vasile Pârvan – două popoare într-unul singur, care suntem noi, cei de azi, datori să ducem înainte flacăra, nu cenuşa istoriei.

Prof. univ. Dumitru PROTASE

Membru de onoare al Academiei Române

Articole din aceeasi categorie