EUGEN GERGELY, TURDA, destinul unui oraş

După ce dr. Eugen Gergely a consacrat municipiului nostru mai multe volume de istorie (Potaissa-Turda, istorie, în 2001; Turda – istorie şi contemporaneitate, 2005; Turda la Marea Unire, 1918-2008, în 2008; Pagini de istorie – Turda între 1944-1950, în 2012; Judeţul Cluj-Turda între 1940-1944, din 2014) toate publicate prin Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, lucrări bogate în informaţii şi temeinic documentate, prima dintre ele fiind girată printr-o prefaţă elogioasă semnată de prestigiosul prof. univ. dr. Călin Felezeu, deci după toate aceste volume, Eugen Gergely aduce informaţiile istorice despre această localitate pînă în zilele noastre prin recenta sa lucrare Turda – destinul unui oraş, apărută în decembrie 2015, tot prin editura menţionată.

Cartea este structurată în opt capitole, primul cuprinzînd „aşezarea şi scurt istoric” al localităţii, este deci un compendiu, un rezumat concis dar cuprinzător, strictul necesar pentru cunoaşterea aşezării cercetate. În următoarele capitole este pusă sub lupă, descrisă amănunţit viaţa economică şi gospodărirea oraşului în titluri ca: Meşteşuguri; Gazul; Energia electrică; Apă, drumuri, diguri; Marea industrie etc. Interesant este istoricul introducerii gazului metan şi folosirea lui în industrie, iluminatul public şi pentru consumul populaţiei. „Turda este primul oraş din România şi din Europa şi al doilea din lume, după localitatea Titusville din S.U.A. în care s-a introdus iluminatul public prin gaz.” , afirmă dr. în istorie Eugen Gergely (pag. 41).

Mai aflăm că după marea inundaţie din iulie 1975, ce a cuprins întreaga zonă industrială şi microraioanele I şi II, vizitînd oraşul, Nicolae Ceauşescu a dispus pe loc alocarea unor uriaşe sume pentru proiectarea şi executarea unui dig de protecţie împotriva inundaţiilor Arieşului din comuna Mihai Viteazul pînă dincolo de Cîmpia Turzii. Lucrarea a fost executată la termenul stabilit şi fără reproş. Noi, locuitorii de azi, sîntem beneficiarii acelor investiţii.

Ponderea principală, miezul volumului îl constituie Capitolul IV, „Marea industrie”, unde este prezentat destinul celor opt mari întreprinderi industriale de interes republican, care, prin activitatea lor, prin miile locuri de muncă, dădeau puls şi viaţă întregului oraş, evident, numai înainte de 1989!

La Uzinele Chimice între 1985-1989 munceau între 1.700-1.800 lucrători, mulţi dintre ei ingineri şi specialişti cu înaltă calificare. Exista şi un Laborator de Cercetări Chimice precum şi un Liceu de Chimie Industrială pentru calificarea forţei de muncă. Totul era bine gîndit. Întreprinderea producea pentru consum intern dar şi pentru export, aducînd mari venituri ţării. După privatizare „totul s-a distrus, toate secţiile şi sectoarele au fost rase, unele demolate în modul cel mai barbar. S-a furat tot ce s-a putut, s-a distrus fără nici o jenă sau regret.”(pag. 68)

Lucruri triste aflăm şi despre Combinatul de Lianţi şi Materiale Refractare (Fabrica de Ciment). După investiţii uriaşe, capacitatea de producţie a Fabricii de Ciment a ajuns în 1989 la 1,8 milioane tone de ciment anual. Aici şi în sectoarele colaterale îşi desfăşurau activitatea, an de an, aproximativ 3.000 de persoane. După privatizare începe declinul. Din 1992 producţia se reduce treptat pînă la „oprirea completă”. Se distrug secţiile de producţie, cuptoarele, se dezmembrează calea ferată a carierei de piatră de la Sănduleşti. Totul se transformă în fier vechi a cărui valoare depăşeşte cu mult preţul de cumpărare a întregului Combinat. Paradoxal, în 2003, la „festivitatea” de distrugere a uzinei, la dinamitarea coşurilor, pentru ca umilinţa ce ne-o administrează „investitorii” străini să fie deplină, au fost invitate autorităţile locale, primarul în persoană, la un fenomen invers tăierii panglicii! (pag. 70) Transportul feroviar, atît de activ şi solicitat cîndva; gara, calea ferată şi garniturile de vagoane: ruină, rugină şi pustietate…

Un destin asemănător au avut şi Întreprinderea de Sticlărie (cîndva cu 5.700 salariaţi), Electroceramica (în 1988 cu 2.700 lucrători), Întreprinderea „9 Mai Silica”, Întreprinderea de Materiale de Construcţii (prefabricate din beton, linoleum, mochetă, tapet etc.), Turdeana (piese de schimb şi accesorii pentru autoturisme).

Dispărînd locurile de muncă, de la 31.000 în 1990 la aproximativ 4.500 prin 2014, populaţia oraşului s-a împuţinat. Mulţi turdeni, risipiţi prin lume pentru a supravieţui, sînt nevoiţi să lucreze în domenii mult sub calificarea lor, de cele mai multe ori munci umilitoare pe care localnicii din acele ţări le refuză. Greu le va fi istoricilor şi generaţiilor viitoare să înţeleagă şi să explice cum a fost posibil ca peste un sfert de secol în România să nu se construiască aproape nimic, în schimb să se distrugă valori uriaşe şi să se fure incredibil de mult, ca dintr-o avere fără nici un stăpîn. Ce s-a petrecut în Turda este reprezentativ pentru întreaga Românie. După 1989 auzim mereu un lucru cu totul nou; că economia românească are o „creştere” negativă. A creşte în jos?! Ca şi a înainta înapoi, e absurd.

În ciuda acestor realităţi, în partea finală a volumului este exprimată încrederea că „oraşul nu vrea să moară” şi că va renaşte. Aici vorbeşte de actualele societăţi economice din Turda, cu multe şi interesante informaţii pe care noi, localnicii, nu prea le cunoaştem.

Paralel cu prezentarea unităţilor economice, a instituţiilor sociale şi de cultură, autorul scoate în evidenţă că toate acestea au fost performante datorită oamenilor vrednici, specialişti sau muncitori cu înaltă calificare, ce au activat fiecare la locul potrivit. Întîlnim nume prestigioase de la Staţiunea de Cercetări Agricole precum directorii Victor Tătar, Marcel Roman sau Ioan Haş. De la Şantierul nr.2 Construcţii sînt menţionaţi pentru merite deosebite ing. Augustin Bacoţiu şi maiştrii Sabin Beldean, Vasile Duma, Vasile Iluţan. Oameni de o înaltă calitate profesională şi morală au condus şcolile generale, zece la număr, sau cele cinci licee. Culegem cîteva nume în mod absolut aleatoriu, profesorii: Octavian Bulgaria, Ioan Groza, Ana Barna, Gheorghe Stoca, Olimpia Pop, Ioan Onacă, Gheorghe Lobonţ, Viorel Oniţiu, Augustin Pintea, Doina Nistea, Doru Mateescu sau Vasile Miclăuş. Sînt menţionate, în semn de respect, (pag. 145-148) personalităţi marcante care au activat în cadrul I.A.S.-urilor, C.A.P.-urilor, a Judecătoriei, a Băncii, Procuraturii, Baroului de Avocaţi şi nu în ultimul rînd conducătorii autorităţii locale, ai Primăriei Turda.

Pe lîngă conţinutul atît de bogat în informaţii, cartea dr.-lui Eugen Gergely mai conţine şi foarte multe fotografii, unele dintre ele documente rarisime. Toate acestea, în mod cert, reţin atenţia şi fac plăcere cititorilor, satisfac nevoia de cunoaştere.

Şi încă ceva. Ce s-a petrecut în România după 1989 este o confirmare a zicătorii că „Peştele de la cap se-mpute.” Tonul, semnalul sau aprobarea distrugerii industriei şi agriculturii l-a dat „cel care a fost prim-ministru în anii 1990-1991, respectiv Petre Roman.” (pag. 115-116).

Ioan BEMBEA