Dumnezeu, un rău ce vine să ne tulbure binele?

Am avut Duminica trecută o pagină evanghelică (cu demonizații) care pe unii îi va fi ispitit să creadă că au dovada că nu se poate potrivi, nu poate fi actual Cuvântul lui Dumnezeu, ci e limitat și valabil pentru trecut și niște coordonate diferite de ale prezentului: „Păi, se mai poate, în plin mileniu III, vorbi despre posesia sau acțiunea demonică? se mai poate concepe un exorcism în afara filmelor de gen? Demoni care să treacă de la om la porci? (poate invers azi)…”.

Despre minuni se mai poate vorbi, sunt chiar acceptabile și de dorit, indiferent cine le-ar face… Atunci merită să ne întrebăm, așa, de încălzire: o minune a lui Dumnezeu e de bine sau de rău, motiv de bucurie ori de necaz? Nu e chiar de la sine înțeles răspunsul, dat fiind că în evanghelia noastră minunea e primită cu nemulțumire, cu dezaprobare. Frica de prea multă Lumină în viața tulbure!

Dar suntem și noi vizați și nevăzuți în scena respectivă… Demonii și locuitorii ținutului au fost tulburați de același lucru: de trecerea lui Isus. Unii știind ce-i așteaptă, încă dinainte (demonii bine cuibăriți în cei doi nefericiți), alții, văzând costul binelui făcut prin eliberarea celor doi (și a ținutului). (Noi și înainte și după, temându-ne și lamentându-ne, tânjind parcă după timpii robiei în Egipt, e adevărat, dar măcar având cepele noastre)…Tulburarea prin bine! Se poate oare crede că poți să-L faci să intre pe Cristos în propria viață fără să accepți să pierzi ceva, dintre cele despre care lumea îți promite că de ele depinde fericirea ta? A crede și a iubi comportă să excluzi altceva, pe altcineva, sau să-l treci pe plan inferior. Isus nu e un aducător de noroc (așa cum unii Îi cer în rugăciuni!?), nu e o cârjă sau un instrument sau un mijloc pentru a obține altceva, ci e aducător de viață nouă, de comuniune cu El și de eliberare, spre a mă face liber pentru ceva, pentru Cineva. Totuși, apare cumva discutabilă puterea lui Isus, care poate, „doar” prin cuvântul Său, să alunge demonii, dar rămâne neputincios în fața oamenilor ce nu apreciază câștigul eliberării și, politicoși, refuză darul și Dătătorul…

Isus Dumnezeu vine să ne tulbure… Căci viața cu El nu poate fi acomodantă cu lumea. Porcii nu sunt doar imagine a impurității fizice si religioase, ci și, ca omnivori, sunt emblema celor pentru care orice e binevenit, toate sunt bune, consumând orice li se dă, nu fac deosebire. Viața cu Domnul cere să decizi, să alegi, să distingi, să lași ce nu e și nu poate fi împreună cu El… Vom zice poate da, dar nu acum ! Oricând, dar nu azi. Azi e „înainte de vreme”. Avem mereu la îndemână refuzul educat: „Nu acesta e timpul Tău. Timpul Tău e cel al celebrărilor, al hramurilor, al pelerinajelor, dar nu al lucrurilor concrete și al zilei de azi… Și dacă știm de răul cu care conviețuim, ne-am obișnuit cu el și orice altceva ne-ar tulbura. Și continuă să treacă Isus, zi  după zi, în ținuturile noastre… vine să tulbure… și spune clar: N-am venit să aduc pace, ci sabie. Sabie pentru ce? Nu e Isus iubire și milostivire? Ne răspunde cumva, din apusul secolului al IV-lea, un autor mai puțin notoriu pentru noi, Ticoniu, dar determinant pentru Augustin în alcătuirea capodoperei sale Cetatea lui Dumnezeu. Ticoniu a lăsat o singură operă completă, Liber regularum (cartea regulilor), unde conturează doctrina unui corpus bipartitum, teză care vede trupul Bisericii alcătuit din două părți: una ‘stângă’ și alta ‘dreaptă’, una vinovată și alta binecuvântată, dar un singur trup. Și Ticomiu cheamă în ajutor pasaje din Scriptură unde sunt evidențiate atât cele două aspecte, cât și coeziunea lor într-un singur trup: fusca sum et decora, spune mireasa în Cântarea Cântărilor (1,4), ‘sunt neagră și frumoasă’. Adică: unica mireasă a lui Cristos, al cărei trup este cel al Bisericii, are o latură ‘stângă’ și una ‘dreaptă’, conține în sine atât păcatul, cât și harul. Și Augustin vorbise despre o Biserică permixta de bine și de rău. Isus trece să tulbure, să despartă cele două în inima noastră. Aceasta e sabia pe care o aduce.

Dar obișnuința constituie o felie foarte importantă a vieții noastre. Ne obișnuim la multe, la toate, la diferite ritualuri ale existenței noastre zilnice ce devin o a doua natură. În viața spirituală obișnuințele bune devin virtuți, cele rele devin vicii. Ne obișnuim cu întunericul, cu jumătățile de măsură sau cu minimul, cu minciuna, cu măștile, cu vulgaritatea și urlatul, cu frica, cu ce e impur, nu mai putem fără și nu putem tolera pe deasupra și prezența lui Isus în mijlocul a toate astea, care vine să tulbure, chiar dacă ar fi o eliberare.

Ne vom apăra spunând că noi nu i-am cere lui Isus în mod explicit să ne ocolească. Dar am… selecta din Isus ceea ce convine, ceea ce nu angajează o schimbare a vieții noastre în alt fel decât am decide noi… Am folosi puterea Lui și mila Lui ad hoc, după caz, pentru ceva precis, limitat, chiar instrumental, ca sperietor de frici prezente și viitoare, ca anestezic, drept atenuant sau paratrăsnet pentru câte ne bombardează și cărora nu le facem față. Oricum, ar fi un Isus clar într-o poziție fixă, bine stabilită și circumscrisă, care să nu ne afecteze restul vieții. Nici într-un caz ca eliberator care apoi să devină ocupant al vieții mele! Are cerul Lui, eu am un spațiu limitat, taman de ale mele avea nevoie?!

Câți dintre noi suntem primitori și câți doar admiratori prudenți ai Lui? Oricum, I-am cere Domnului care ar trece prin apropiere: Îi vei mântui pe toți, Doamne, nu-i așa? Nu poți permite să existe un infern, căci nu s-ar împăca nicicum cu iubirea Ta! Cum ai putea suporta ca o parte din creația Ta să sufere pentru veșnicie în infern? N-am mai putea crede în iubirea Ta! Așa că vezi cum faci… închide ochii (sau măcar unul), nu penaliza abaterile noastre, acceptă că și răul e bun, că, de fapt păcatul e ceva învechit, depășit, deși știm că e bine ascuns în noi, dar nu ni-l elimina. Căci ești constrâns, Doamne, de iubirea Ta, să ne mântuiești pe toți. Dar Iubirea nu constrânge și nu se opune adevărului. Or, viața noastră e ceva serios pentru Dumnezeu, are prețul lui Dumnezeu!

Ne lipsește răbdarea și bucuria cu speranță că, în ciuda noastră, nu se obosește Domnul să treacă, să ne viziteze… Augustin se temea de Domnul care trece… fără ca el să-și dea seama. Doamne, nu ține cont de refuzul sau amânarea de azi, Te rugăm, continuă să ne vizitezi și să ne eliberezi de refuzul iubirii Tale care vine și azi să separe în alegerile și acțiunile noastre ceea ce urâțește trupul Bisericii de ceea ce o împodobește. Căci, Doamne, îndepărtarea de Tine, aduce infernul, căci e îndepărtare de Iubire.

Pr. Cristian LANGA

Articole din aceeasi categorie