Dumnezeu puternic şi… neputincios

Cred că multora, atunci când citesc sau aud despre exorcism, pe lângă imaginația mai mult sau mai puțin stimulată de filmele „de specialitate”, li se trezește un soi de curiozitate, de atracție, de interes neprecizat. Un fenomen întrucâtva asemănător îl percepusem în urmă cu câțiva ani, invitat fiind la un simpozion despre „Fenomene demonologice în lumea de azi”, cu o sală arhiplină, în fața căreia nu m-am putut abține să-mi exprim constatarea: „Dacă titlul era «Fenomene spirituale…» probabil sala ar fi fost aproape goală…”.

Ei bine, într-una din evanghelii, deși ni se relatează cu precizie un episod de exorcizare, ochii cititorului par să nu se oprească asupra reușitei acelei eliberări a doi nefericiți, cât asupra sorții demonilor și a turmei de porci care sfârșesc în mare. Nici pentru ochii de azi, nici pentru cei prezenți la scena alungării demonilor, eliberarea și redobândirea demnității posedaților, ciudat lucru, nu prea pare un happy end, nu e băgată în seamă…!

De multe ori pare a fi mai puțin relevant ceea ce se întâmplă efectiv, contând, în fond, mai mult reacțiile oamenilor în fața faptelor la care asistă. În acel episod, aveam două asemenea fapte: unul e vindecarea, altul e pierderea porcilor. Și care e reacția oamenilor? E frica, una cauzată de alungarea demonilor, de exorcism. Întâi localnicilor le era frică de cei doi ieșiți din minți, acum de vindecare; întâi se temeau să nu se contagieze, acum se tem de perspectiva ca puterea care a alungat demonii (prezența lui Isus) să le ceară să-și schimbe viața. Faptul e că lucrurile s-au schimbat dintr-o dată, fără ca ei să o știe dinainte, și acest lucru tulbură și sperie.

Și-mi vine o întrebare, aparent fără noimă: De cine te temi mai mult că te vede, de Dumnezeu sau de diavol? Te-ar deranja mai mult (când ești singur și crezi că nimeni nu te vede) să te vadă Domnul sau să te vadă cel rău? Cred că pe mulți nu i-ar incomoda mult ideea că i-ar putea vedea diavolul…, dar că „te vede și te bate Dumnezeu” tulbură mai mult. Conviețuirea cu răul să fie oare mai suportabilă ca aceea cu Viața? Oare e posibil ca puterea Binelui să sperie mai mult decât a răului?

Acest soi de frică apare și în alte momente din evanghelie. Bunăoară, în scena cu barca zgâlțâită de valuri, cu apostolii care strigă: „Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?”, Isus răspundea certând întâi furtuna: „Taci, liniștește-te” și apoi ucenicilor: „De ce sunteți așa speriați? Încă nu aveți credință?”. Cum răspundeau ucenicii la acea minune? Le-a fost și mai frică decât înainte! E mai înspăimântător un om care poate calma o furtună decât furtuna însăși! Cine să fie acesta, de care și marea ascultă? Asta pentru că nu aveau încă credință.

Adesea în Biblie opusul credinței nu e necredința, ci frica. Fără credință, avem un motiv serios să ne temem, pentru că, inevitabil, raportăm puterile noastre la cele care ne amenință și, pe lângă furtunile vieții, ne temem și mai mult de Isus, căci Îl vedem doar ca pe o amenințare în plus. Nu e de ajuns nici măcar să fim cu El în aceeași barcă, dacă nu credem în El așa cum este în realitate. Putem rămâne pe o linie de plutire în barca Bisericii, recitând, repetând texte sau gesturi, dar fără o relație vie și unică, personală, cu Domnul. Căci credința nu e o rememorare a unor adevăruri abstracte sau a unor dogme ori concepte, nici respectarea unor practici sau posturi, ci o relație personală cu Dumnezeu, ca fiu și nu ca angajat plătit, oricând ușor de înlocuit. Cu credința mizez nu pe forțele personale, ci pe puterea lui Dumnezeu. Credința e cea care îmi spune nu că există un singur Dumnezeu (cred aceasta și demonii!), ci că Dumnezeu e cu noi. Dar, dacă suntem sinceri, vom recunoaște că și noi, uneori, deși știam că Domnul e cu  noi, în aceeași „barcă”, ne-am temut, ca și când nu I-ar păsa de noi, dând astfel mai multă crezare și greutate puterii situațiilor potrivnice decât Lui. Să ne amintim că unul dintre simbolurile bisericii în arta creștină primitivă era tocmai o barcă în mijlocul furtunii, care nu se scufundă, avându-L cu sine pe Domnul.

Revenind la scena cu eliberarea celor doi de sub puterea răului, avem de-a face cu unul dintre momentele cele mai triste din Evanghelie: văzând o vindecare miraculoasă, înțelegând că există o putere mai mare care putea birui răul, toți locuitorii ținutului i-au cerut lui Isus să plece. De ce o asemenea cerere? Se vor fi simțit în vreun fel cu… musca pe căciulă? Poate erau îngrijorați de costul de a-l avea pe Isus în preajma lor (pierduseră deja 2000 porci), poate se gândeau că le va veni și lor rândul să fie alungați ca duhurile necurate, mai degrabă decât să fie și ei vindecați, ca posedații? În orice caz, lipsa de credință produce frica. Iar motivul este, din nou, imaginea falsă despre Dumnezeu care ne înspăimântă: fioros, hapsân, care jinduiește la avuțiile mele, la libertatea mea, la osanalele mele. Dar dacă, în schimb, este Cel care și-a dat viața pentru mine, atunci nu mă poate speria. Și Isus a făcut ce I-au cerut și a plecat.

Isus arată, așadar, că are putere asupra răului, dar nu termină o dată pentru totdeauna cu răul, restituindu-i pentru moment omului libertatea, cu care fie să răspundă iubirii lui Dumnezeu, permițându-I să lucreze în viața lui, fie să zică NU. De aceea avem un Dumnezeu care este puternic, dar deopotrivă și neputincios în fața refuzului nostru… Acesta este paradoxul: Isus care și-a arătat puterea cuvântului asupra demonilor, alungându-i, rămâne lipsit de putere în fața oamenilor care nu înțeleg beneficiul eliberării aduse de El și Îi cer să plece. Minunea, vindecarea, binele sunt primite cu părere de rău, cu dezaprobare de gadareni, care, așa cum Isus îi alungase pe demoni, așa ei îl alungă pe El. Nu-l alungă cu pietre, ca în alt moment, ci  îl roagă. Și poate că rugămintea de a pleca de la ei era și ea o formă de frică, pentru a preîntâmpina alte necazuri, de la unul atât de puternic… La început au fost demonii care au strigat: ce ai cu noi, ai venit înainte de vreme să ne tulburi? Dar se dovedește, de fapt, că era vocea întregii comunități: du-te, nu ne tulbura. Norocul nostru este că Domnul nu se descurajează, pentru că se uită nu la ceea ce are El de pierdut, ci la ce avem noi de pierdut! Și, la fel cum a făcut pentru a se apropia de cei doi posedați, aproape de care nimeni nu se aventura, caută o altă cale și spre noi, după refuz. Căci știe că, în fond, refuzul nostru vine nu de la noi, ci de la Înșelătorul cuibărit în viața noastră prin atâtea jumătăți de măsură, prin mediocritate, prin neîncrederea în Domnul și plecarea urechii mai degrabă vocii minciunii… Știe Isus că avem o natură rănită, rătăcită și, de aceea, continuă să pornească, pe toate căile, în căutarea oiței pierdute, ajunsă în teritoriu păgân, dușman.

Vom obiecta că cei din evanghelia în cauză erau păgâni. Dar cu păgânii de azi e și mai greu de găsit o cale de acces. Și un păgân se află prezent și în noi. E vorba de cel mulțumit de nivelul, comoditatea și starea la care a ajuns, ca să mai acorde atenție, încredere și timp cuvântului Domnului, întrucât l-ar putea „tulbura înainte de vreme”!

Să cerem curajul de a ne folosi libertatea nu pentru a ne opune iubirii lui Dumnezeu, ci pentru a ne pune la dispoziția Lui sărăcia, fragilitatea și neputința credinței, primind puterea Lui în loc, nemaiîngrădindu-L în spații limitate și arătând apoi și altora ce a putut în viața noastră.

Pr. Cristian LANGA