Duhul Sfânt a operat, la Rusalii, prima traducere simultană din istorie

 – fragment dintr-o predică a Mitropolitului Bartolomeu ANANIA, în care vorbeşte despre sărbatoarea Rusaliilor şi de vorbirea în limbi, într-un limbaj mai mult decât actual şi provocator –

În clipa premergătoare înălţării Sale la cer, Domnul le-a poruncit ucenicilor să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Tot atunci însă le-a poruncit ca lucrarea lor misionară să nu şi-o înceapă imediat: „Iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă rămâneţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”.

Această „făgăduinţa Tatălui” nu era altceva decât pogorârea Duhului Sfânt, moment pe care noi îl sărbătorim astăzi sub numele popular de Rusalii, după acela al Rozaliilor, adică sărbătoarea primăvăratică a Rozelor, instituită de strămoşii noştri romani, în care se depuneau flori de trandafir pe mormintele celor dragi.

Domnul însă nu le-a comunicat ucenicilor o anumită dată la care se va petrece evenimentul, aşa că ei au continuat să stea ascunşi de frica iudeilor, de obicei grupaţi laolaltă într-o singură mare încăpere, ceea ce le permitea şi rugăciunea în comun. Dumnezeu, însă, care rânduieşte totul după un anume plan şi cu o anume rânduială, hotărâse ca pogorârea Duhului Sfânt să se petreacă la zece zile după înălţarea lui Iisus, când iudeii celebrau cu mare evlavie sărbătoarea Cincizecimii, instituită prin Legea lui Moise, ţinută la cincizeci de zile de la Paştile ebraic. Atunci veneau la Ierusalim mii şi mii de evrei din toate ţările cunoscute pe atunci, în care ei trăiau de generaţii întregi, alcătuind ceea ce se numea „diaspora iudaică”, adică totalitatea evreilor împrăştiaţi prin toată lumea, aşa cum sunt şi astăzi, cu o ţară prea mică în raport cu numărul lor. Îşi uitaseră limba maternă şi o vorbeau pe aceea a ţării în care locuiau, dar îşi păstraseră credinţa religioasă, legată de templul din Ierusalim şi de pelerinajele în Ţara Sfântă. Am menţionat încă de pe acum pierderea limbii de acasă, pentru ca să înţelegeţi mai bine fenomenul despre care voi vorbi în cele ce urmează.

Aşadar, urmând porunca Învăţătorului, ziua Cincizecimii i-a găsit pe ucenici adunaţi într-o încăpere largă, cam pe la ora 9 dimineaţa, când „s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau”. În acelaşi timp, pe creştetul fiecăruia din ei a apărut din cer o limbă ca de foc, asemenea unei flăcări desprinse de trunchiul lumânării. „Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt”. Aceste două fenomene atestau faptul că, pe de o parte, apostolii se umpluseră de Duhul Sfânt şi, pe de alta, că ei deveniseră capabili să comunice cu alţii în limbi străine.

Iată acum efectul imediat al acestei năprasnice mişcări divine: transformarea radicală a celor doisprezece apostoli: din fricoşii şi neştiutorii de ieri, acum în posesia Sa două virtuţi capitale pentru misiunea lor viitoare, curajul şi înţelepciunea.

În viaţa lor obişnuită, oameni fiind, ucenicii Domnului îşi aveau şi ei slăbiciunile lor, printre care frica, spaima, laşitatea, instinctul autoconservării, fuga de răspundere. Amintiţi-vă de noaptea din grădina Ghetsimani, când Iuda şi ostaşii templului veniseră să-l aresteze pe Iisus. În ciuda faptului că Petru, în numele lui şi al fârtaţilor săi, se jurase că nu-L vor părăsi, în momentul în care L-au văzut pe Domnul lor cu mâinile legate, s-au înfricoşat şi au fugit, făcându-se nevăzuţi şi lăsându-L singur în mijlocul duşmanilor. Ce să mai vorbim de întreita lepădare a lui Petru, în aceeaşi noapte, când s-a jurat că nici măcar nu-L cunoscuse pe Iisus. De atunci şi până acum, la Cincizecime, nu mai ieşiseră la vedere, stând închişi în casă, cuprinşi de frică şi laşitate. Ei bine, acum, la numai câteva minute după ce se simţiseră plini de Duhul Sfânt, au ridicat obloanele, au deschis uşile şi au ieşit în pridvor, în văzul miilor de pelerini care umpleau piaţa din faţa casei. Acum înţelegem şi de ce Dumnezeu hotărâse ca pogorârea Duhului Sfânt să aibă loc acum – şi nu mai înainte sau mai târziu -, pentru ca efectele ei să se producă exact la timpul potrivit.

Acum intervine a doua mare transformare a celor doisprezece apostoli, la nivelul intelectului, manifestată mai întâi prin Petru, cel mai vârstnic şi mai cutezător dintre ei. Ştim că acest Petru era pescar, ca şi cei mai mulţi dintre fârtaţii săi, om simplu, fără prea multă carte, deseori încurcat în întrebări care nu-şi găseau răspunsuri. Când se întâmpla să spună câte un adevăr esenţial, o făcea mai mult din inspiraţie decât din ştiinţă. Acum, în posesia Duhului Sfânt, el iese în faţă şi le vorbeşte mulţimilor, dar nu le vorbeşte ca un începător, ci ca un teolog – ca un mare teolog -, aducând argumente scripturistice şi logice în prezentarea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. După Petru au vorbit şi ceilalţi apostoli. Rezultatul?: primele trei mii de oameni primesc botezul.

Dar atunci, dragii mei, în chiar ceasul acela, s-a mai petrecut un fenomen care a stârnit uimirea – dar şi nedumerirea – mulţimilor. V-am spus că pelerinii veniţi în Ierusalim din toate laturile lumii cunoşteau fiecare limba ţării în care trăia; şi e de presupus că ştiau şi limbajul liturgic al cultului lor, nu însă şi limba curentă, aramaica, pe care o vorbea poporul (şi în care grăise şi Domnul Iisus). Uimirea era pricinuită de faptul că, ascultându-i pe apostoli, fiecare auzea spusele în limba lui de acasă. Aceasta era încă o lucrare a Duhului Sfânt, pe care Sfinţii Părinţi au numit-o glosolalie, adică darul de a vorbi în mai multe limbi, o harismă pe care apostolii au folosit-o şi de atunci înainte, la vremea când Evanghelia se cerea propovăduită la toate neamurile. În zilele noastre, acest mod de comunicare se cheamă traducere simultană. La un congres internaţional, să zicem, sunt de faţă participanţi din zece ţări. La tribună începe să vorbească un delegat, să zicem, în limba rusă. În sală, pe margini, se află zece cabine cu zece traducători, fiecare din aceştia având căşti la urechi şi un microfon în faţa buzelor. Prin căşti aude vocea vorbitorului, prin microfon transmite traducerea într-o anumită limbă. În sală, fiecare participant are la îndemână o pereche de căşti şi un aparat care-i permite selectarea limbii pe care o cunoaşte. În acest fel, cel de la tribună vorbeşte într-o singură limbă, dar în sală ea se transmite prin nouă canale auditive.

Dacă ar fi, ca pentru moment, să facem excepţie de la principiul că o minune nu se cere explicată, ci crezută, am putea conchide că prima traducere simultană din istoria omenirii a fost opera Duhului Sfânt, în chiar ziua pogorârii Lui.