Dreptul popoarelor la autodeterminare

În cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, reorganizarea teritoriilor care au făcut parte din imperiile multinaționale în perioada dinainte de Primul Război Mondial a stat sub semnul aplicării principiului naționalităților și a expresiei sale juridice, „dreptul popoarelor la autodeterminare”. Creație a secolului al XIX-lea, principiul naționalităților interpreta aria de expansiune a națiunii ca fiind parte vie a frontierei, altfel spus, conform tezei formulate de René Iohannet, „acolo unde este o națiune, acolo trebuie să fie un stat”. Astfel, dreptul de liberă determinare a popoarelor, dincolo de a fi „corolarul juridic al dreptului naționalităților”, s-a dezvoltat și ca o veritabilă lozincă a grupurilor oprimate, în cazul Europei de Est, a populațiilor care făceau parte din imperiile multinaționale.

În Transilvania, până la Primul Război Mondial și concretizarea Păcii de la Paris, pot fi identificate o sumă de momente în care fruntașii românilor au invocat elementele demografice, identitare și istorice pentru revendicarea drepturilor. Dintre acestea, profesorii Sorina Paula Bolovan și Ioan Bolovan identifică Supplex Libellus Valachorum din 1791, actul programatic Provocațiune al lui Simion Bărnuțiu din 25 martie 1848, dar, mai ales, documentele Adunării de la Blaj, prin care s-a urmărit organizarea Transilvaniei, din punct de vedere administrativ și militar, pe baze democratice, dar ținând cont de realitățile demografice. În toamna anului 1918, semnele dezintegrării monarhiei dualiste austro-ungare erau tot mai clare, chiar împăratul Carol I de Habsburg, în manifestul „Către popoarele mele credincioase”, vorbind despre federalizarea Imperiului Austro-Ungar. Soluția nu a fost acceptată de reprezentanții Consiliului Național Român Central (constituit în octombrie 1918 din câte șase reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Social – Democrat al românilor din Transilvania), mai ales pentru că Transilvania urma să fie integrată Ungariei, care au invocat cu tărie principiul liberei determinări a națiunii române.

Primul exemplu este cel al Declarației de la Oradea, text elaborat de Vasile Goldiș, care fixează cele două principii de bază ale emancipării naționale: urmările războiului îndreptățesc „pretențiunile de veacuri ale națiunii române, la deplina libertate națională” și faptul că fiecare națiune „poate dispune și hotărî singură asupra sorții ei”.

Principiul autodeterminării a stat și la baza ideii de alipire a Ardealului la România, revendicată de voluntarii ardeleni: „Cerem încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze”. În cadrul negocierilor purtate la Arad, delegația guvernului maghiar, condusă de Oskar Tisza, a propus soluții de compromis și tranzitorii, fiind conștientă de adeziunea românilor la ideile wilsoniene. Motivul pentru care Tisza a fost numit în fruntea delegației a constat tocmai în criticile sale la adresa politicilor de naționalitate ale guvernelor maghiare, având o viziune asupra naționalităților apropiată de cea a românilor. Poziția delegației române a fost prezentată chiar de către Tisza: „Punctul de vedere românesc a fost sintetizat în modul cel mai luminos și cel mai franc de d. Iuliu Maniu. Prin rostul nostru vorbește sentimentul unității naționale. Suveranitatea se află în stăpânirea națiunii române și românii vor să se folosească de această suveranitate”.

Principiul autodeterminării se datorează lui Woodrow Wilson

Consacrarea internațională a principiului autodeterminării se datorează într-o bună măsură președintelui american Woodrow Wilson care, la începutul anului 1918, în plin război, datorită unui context pe care îl vom detalia în continuare, a susținut în fața Congresului american un discurs în care a expus un program în 14 puncte pentru organizarea păcii în Europa. O astfel de idee nu era una nouă, ci își găsea originile chiar în Revoluția Franceză din 1789, tradusă în asumpția că sursa suveranității era națiunea. Pe parcursul secolului al XIX-lea, putem identifica mai multe momente în care s-a utilizat cu succes instrumentul plebiscitului – înțeles ca o punere în practică a principiului evocat mai sus – atât în Franța, cât și în Balcani, în timp ce alte mișcări naționale au fost înfrânte: rebeliunea poloneză din 1863, Auscleich-ul austro-ungar din 1867 sau rebeliunea naționalistă irlandeză din 1916, dar care își aveau rădăcinile în autodeterminare pe baza dreptului naționalităților. Până la Primul Război Mondial, în scrierile lui Wilson nu pot fi identificate trimiteri la autodeterminarea națională, ci el se raporta mai ales la tradiția naționalismului civic anglo-american și la dreptul comunităților la autoguvernare, așadar o deosebire importantă față de tradiția naționalismului colectiv sau etnic. Din această cauză, cele 14 puncte ale sale au fost interpretate diferit, în funcție de interesele fiecărui stat sau grup: unele națiuni care făceau parte din Austro-Ungaria – între care românii, cehoslovacii, sârbii – au văzut o oportunitate pentru realizarea dezideratelor, în timp ce dinspre Viena, ministrul de Externe Ottokar Czernin le considera o posibilă cale de ieșire din război și de îndepărtare de politica germană, iar autoritățile de la Budapesta acceptau autodeterminarea națională a românilor, în condiții specifice: doar acolo unde locuiesc mase compacte sau în majoritate, deci nu asupra întregului teritoriu transilvănean, și acordarea aceluiași privilegiu sașilor și ungurilor din Ardeal.

Istoricul Allen Lynch subliniază că scopul „punctelor” nu a fost acela de a provoca la propriu o autodeterminare, nici de a satisface anumite revendicări naționale, ci mai degrabă de a menține aliații în război și de a sădi discordie în tabăra Puterilor Centrale. Mai mult, abia după ce a devenit clar că nu se poate produce o separare a Austro-Ungariei de Germania, iar disoluția din interior a monarhiei dualiste se întrevedea, în iunie 1918, Statele Unite au devenit susținătoare ale soluției naționale.

Incertitudini

Incertitudinile privind sensul autodeterminării invocate de Woodrow Wilson au apărut și în rândul americanilor, chiar în timpul Conferinței de Pace. Astfel, conducătorul misiunii militare a SUA de la Viena a solicitat autorităților de la Washington să explice termenul, deoarece nu era clar dacă preşedintele promova o dezvoltare autonomă, drepturi și libertăți pentru națiunile mici sau extinderea autoguvernării democratice. În plus, Robert Lansing, secretarul de stat american, se întreba: „Ce fel de măsură folosește oare preşedintele atunci când vorbeşte despre autodeterminare? Se referă la rasă, teritoriu sau comunitate? Cum definești o naţiune? […] Va genera așteptări care nu pot fi îndeplinite niciodată.”

De altfel, ideea autodeterminării naționale – chiar și nedefinită cu exactitate – a fost îmbrățișată de tabăra statelor victorioase în conflagrația recent încheiată, astfel că prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, în discursul inaugural, afirma: „Dacă ar fi să refacem harta întregii lumi, ar trebui să o facem în numele oamenilor și cu condiția să le interpretezi exact gândurile și să respecți dreptul națiunilor, mici sau mari, de a dispune de ele însele.” Cu toate acestea, realitățile Conferinței și promisiunile făcute în timpul războiului nu au fost ușor de corelat. Astfel, negocierile s-au desfășurat pe durata a mai multe luni, anumite teritorii generând o atmosferă caustică, precum în cazul situației Saarului, a granițelor Poloniei, a împărțirii Imperiului Otoman sau a ambițiilor teritoriale ale Italiei. O mărturie geografului american I. Bowman despre situația din Europa Centrală și răsăriteană completează tabloul dificultăților întâmpinate: „Fiecare dintre naționalitățile Europei Centrale avea propriile trucuri statistice și cartografice. Când statisticile au eșuat, s-au folosit hărțile colorate. Ar fi nevoie de o întreagă monografie pentru a cuprinde analiza tuturor tipurilor de hărți contrafăcute pe care războiul și conferința de pace le-au adus în față […] Apogeul acestui proces a fost atins în Balcani”.

În privința soluționării problemei Transilvaniei la Conferința de Pace, pornind de la cele 14 puncte wilsoniene și principiul autodeterminării, trebuie spus că președintele american, în discursul din 8 ianuarie 1918, nu a oferit direcții clare, astfel că la punctul 10 a promis popoarelor din Austro-Ungaria doar dezvoltare autonomă, nu independență. Clarificările au fost aduse prin „The Black Book”, adică lista secretă a propunerilor sale pentru revizuirea granițelor din ianuarie 1919, propusă comisiei americane de anchetă: „Unirea românilor transilvăneni cu statul român este de dorit, pentru a fi eliberați din Ungaria, care i-a tratat aspru în trecut, și astfel încât oameni cu simpatii și limbă similare să aibă o frontieră comună. Dacă această recomandare va fi aplicată, atunci trebuie luate măsuri pentru asigurarea drepturilor minorităților populației din zona secuiască din estul Transilvaniei”. Cum zona secuiască, din cauza distanței, nu putea fi inclusă în Ungaria, s-a optat pentru protejarea minorităților, un alt principiu al discursului lui Wilson.

Amenințări și diplomație de modă veche

În cadrul lucrărilor Conferinței de Pace, pozițiile delegațiilor maghiară și română au intrat în conflict. Budapesta a prezentat patru puncte care trebuiau luate în considerare, adică păstrarea unității geografice, economice și istorice a Ungariei, faptul că împărțirea Ungariei ar fi plasat mulți oameni sub o stăpânire străină, disponibilitatea oferirii de drepturi egale naționalităților din Ungaria după modelul elvețian, precum și organizarea de plebiscite care să confirme suveranitatea asupra teritoriilor. În punctul de vedere al guvernului României condus de Ion I.C. Brătianu s-a solicitat cedarea integrală a Transilvaniei și teritoriilor adiacente, punând accentul pe elementele demografice în favoarea românilor. Într-un raport al profesorului american A. C. Coolidge, acesta a arătat că argumentele celor două părți demonstrează că românii au reușit să stăpânească și să utilizeze retorica lui Wilson – majoritatea populației, opresiunea la adresa majorității românești în timpul dualismului, apărarea cauzei revendicărilor românești asupra Transilvaniei etc., în timp ce maghiarii și-au bazat argumentația pe amenințări și diplomație de modă veche – superioritatea culturii maghiare asupra celei românești, ineficiența guvernului român, amenințarea distrugerii păcii în Europa etc. În cele din urmă, la 6 aprilie 1919, comitetul din care făceau parte reprezentanții Statelor Unite, ai Franței, Marii Britanii și Italiei a hotărât că principiul etnic nu poate întotdeauna să fie pus în acord cu frontiera etnică, din cauza complexității situației, astfel că în situația orașelor maghiare înconjurate de sate românești s-a dat câștig de cauză românilor. În plus, prin Tratatul de la Trianon urma a se garanta autonomie completă grupurilor minoritare. În problema granițelor, comitetul a oferit României mai puțin decât a solicitat, dar, totuși, mai mult decât a propus Comisia americană de anchetă, încorporând 4,3 milioane de oameni, dintre care 2.3 milioane de români.

În fine, disputele privind Transilvania au fost soluționate prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, în 4 iunie 1920, momentul marcând încununarea unor evoluții istorice de câteva secole, în care românii au revendicat recunoașterea lor ca națiune cu drepturi depline. Pe parcursul secolului al XIX-lea, cunoscut drept și un „veac al naționalităților”, documentele programatice, proiectele de reformă, revoltele și revoluțiile, afirmarea unei intelectualități formate în Occident, scăderea importanței Marilor Puteri și frământările sociale și politice de amploare tot mai ridicată au permis afirmarea unui curent de opinie favorabil punerii în practică a principiului autodeterminării. Firește, Primul Război Mondial și dezintegrarea imperiilor multinaționale au fost cele două condiții esențiale care au permis realizarea Unirii din 1918, dar acest parcurs a fost posibil și datorită intervenției factorilor externi – sprijinul Franței, principiile președintelui american Wilson –, dar și a unei activități exemplare a diplomației românești la Conferința de Pace de la Paris.

Marius MUREȘAN

Bibliografie:

Bolovan, Paula Sorina; Bolovan, Ioan, „Politică și demografie în mișcarea de emancipare națională a românilor din Transilvania în epoca modernă”, în Călător prin istorie: omagiu profesorului Liviu Maior la împlinirea vârstei de 70 de ani, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2010 pp. 375-392.

Heather, Derek, National Self-Determination. Woodrow Wilson and his Legacy, Macmillan Press, London, 1994.

Reisser, Wesley J., „Self-Determination and the Difficulty of Creating Nation-States: The Transylvania Case”, în Geographical Review, Vol. 99, No. 2 (Apr., 2009), pp. 231-247.

Sofronie, George, Actele de liberă determinare din 1918. Fundament juridic al unității naționale, Tipografia „Cartea românească”, Cluj, 1944.

Stoica, Sever, Iuliu Maniu, Institutul de Arte Grafice, Cluj, 1932.