Dr. Virgil Ştefan NIŢULESCU: Rolul unui muzeu de istorie este acela de a ajuta omul contemporan să nu-şi piardă minţile

În lunile din urmă presa a semnalat o serie de nemulţumiri existente în rîndul angajaţilor Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, la adresa conducerii acestei instituţii. În pofida celor publicate în ziarele locale şi centrale, ori chiar a intervenţiilor pe posturile de televiziune, Ministerul Culturii şi Cultelor nu şi-a exprimat, public, poziţia faţă de acuzaţiile care se aduc direcţiunii muzeului. Pe de altă parte, problemele cu care se confruntă arheologii în Virgil-Stefan-Nitulescugeneral sînt şi ele extrem de numeroase, dar referirile la acestea şi la soluţiile propuse pentru rezolvarea lor… aproape că nu există.

Iată de ce am considerat utilă publicarea unui interviu cu secretarul de stat în MCC, dr. Virgil ştefan Niţulescu.

 Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei i-a venit rîndul la… control

 – Domnule secretar de stat, ce ar trebui să se întîmple la Cluj pentru ca, după aproape un an de la instalarea noii Puteri, Ministerul Culturii şi Cultelor să-şi aplece… urechea şi la problemele semnalate din acest oraş?

– Cît de curînd posibil am sã trimit Corpul de control al ministrului la Cluj, la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Acesta şi-a încheiat alte misiuni pe care le-a avut pînă acum, trebuie doar să-şi redacteze rapoartele, aşa că am să îl trimit la Cluj cît se poate de repede. Din păcate, Corpul de control al ministrului este format din persoane care… şi ele trebuie să-şi ia din cînd în cînd concediu… Deci avem probleme de personal şi acesta este singurul motiv care ne-a determinat să amînăm trimiterea Corpului de control la Cluj pînă acum. Pe de altă parte, situaţia de la Cluj a intrat în atenţia noastră după ce noi ne-am sesizat în legătură cu problemele de la alte instituţii din subordinea ministerului (cea mai mare problemă am avut-o la Oficiul Naţional pentru Monumentele Istorice), aşa încît am trimis Corpul de control întîi la acele instituţii şi de-abia acum a venit rîndul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei.

– E cam mult de cînd aţi anunţat că va veni la Cluj, la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, în august, Corpul de control al ministrului… Credeţi în eficienţa unui control anunţat cu mult timp înainte?

– Este corect un control anunţat şi dacă este bine făcut…, are efecte. Nu văd de ce nu ar fi anunţat. Scopul nostru nu este acela de a… surprinde pe cineva în flagrant delict sau de a nu-l găsi pe directorul instituţiei la serviciu. Dacă instituţia merge prost, acest lucru se vede în timpul controlului, indiferent cu cît timp înainte a fost el anunţat.

Ministerul Culturii şi Cultelor nu are nici un fel de răspundere pentru protecţia fizică a marii majorităţi a bunurilor culturale din această ţară

 – V-am solicitat acest interviu în ideea de a aborda şi alte probleme decît cele semnalate presei, dar şi MCC, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Aş începe chiar cu una referitoare la ministerul pe care îl reprezentaţi.

Prin lege, MCC este responsabil pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, deci arheologic, istoric, arhitectural. Nu este o sarcină peste măsura posibilităţilor acestuia?

– Ministerul este o autoritate şi, ca autoritate, responsabilitatea noastră este legată, în primul rînd, de stabilirea de reglementări. Noi punem în aplicare nişte legi pe care, în cele mai multe dintre cazuri, tot noi le promovăm. Dar în ceea ce priveşte protecţia fizică, aceasta se exercită din partea ministerului pentru un număr foarte redus de bunuri culturale, mobile sau imobile. În cazul marii majorităţi a bunurilor culturale mobile sau imobile din această ţară Ministerul Culturii şi Cultelor nu are nici un fel de răspundere pentru protecţia lor fizică directă, deoarece nu se află în administrarea noastră sau a instituţiilor aflate în subordinea noastră. De exemplu, pentru clădirea Muzeului Bran care este, evident, unul dintre cele mai importante monumente istorice din România,  ministerul are o răspundere directă deoarece Muzeul Bran este în subordinea ministerului; pentru clădirea Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, care este de asemenea monument istoric, ministerul nu are nici un fel de răspundere pentru că instituţia pe care o adăposteşte această clădire se află sub autoritatea  Consiliului Judeţean Constanţa. Potrivit Legii monumentelor istorice, atribuţiile de protecţie directă, fizică a unui monument revin administratorului acestui monument.

Este adevărat că ministerul nostru şi-a asumat nişte răspunderi în plus faţă de cele care-i sînt obligatorii prin lege şi am iniţiat un program naţional de restaurare a monumentelor istorice tocmai pentru a-i ajuta pe acei administratori de monumente care nu fac faţă din punct de vedere financiar sarcinilor pe care le au, dar aceasta este o excepţie, nu este o regulă. Regula spune că fiecare administrator trebuie să aibă grijă de bunul cultural pe care îl are în administrare.

În ceea ce priveşte situaţia de a Cluj, este evident că, privitor la starea în care se găseşte clădirea muzeului, noi sîntem responsabili, pentru că este o instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. Trebuie să vă spun însă că în momentul în care s-au discutat în acest an sumele care să fie alocate instituţiilor din subordinea noastră, am hotărît (şi a fost una dintre primele mele propuneri ca secretar de stat, decizia aparţinîndu-i doamnei ministru) să alocăm sume mai mari pentru două clădiri din subordinea noastră, şi anume pentru Muzeul Naţional Bruckenthal şi pentru Muzeul Naţional de Artă al României. Muzeul Bruckenthal, pentru că ne bate la uşă evenimentul „Sibiu – capitala culturală 2007” şi Muzeul Naţional de Artă al României pentru că aici a avut loc recent, în 14 iulie, vernisajul celei mai mari expoziţii realizate din 1989 încoace în România, o expoziţie în care noi a trebuit să investim foarte mulţi bani. A fost o expoziţie extrem de scumpă şi a trebuit să investim nu doar în plata unor persoane sau în plata… catalogului ş.a.m.d., ci în lucrări care au fost efectuate în clădirea muzeului şi care rămîn şi după ce expoziţia se va închide.

Deocamdată nu avem strategii clare pentru nici un domeniu

 – În ceea ce priveşte patrimoniul arheologic, are MCC, în momentul de faţă, o strategie de protecţie a acestuia pe termen lung şi mediu?

– Mi se pare exagerat să spun că avem o strategie. Deocamdată nu avem strategii clare pentru nici un domeniu, sîntem încă în faza în care încercăm să stabilim aceste strategii împreună cu comisiile noastre de specialitate, în cazul de faţă cu Comisia Naţională de Arheologie. Aici, Ministerul Culturii şi Cultelor are un program de finanţare, Programul naţional pentru cercetările arheologice. Anul acesta fondurile au fost ceva mai mici decît anii trecuţi, însă atît am avut la dispoziţie din bugetul votat de parlamentul de dinainte. Dar trebuie şi să spun că priorităţile noastre sînt legate de salvarea acelor vestigii aflate în pericol din cauza investiţiilor. Este, aşadar, foarte limpede că prioritatea noastră numărul unu este aceea de a ne ocupa mai întîi de săpăturile de salvare şi abia după aceea de marile şantiere arheologice, gen Histria sau Sarmizegetusa Ulpia Traiana, care sînt nişte şantiere clasice pentru România…

– Aţi pomenit de Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Nu pot să nu vă întreb: a avut cineva din Ministerul Culturii şi Cultelor curiozitatea să viziteze Sarmizegetusa dacică, Sarmizegetusa Regia?

– Din echipa actuală nu a fost încă nimeni la Sarmizegetusa Regia. Am citit şi eu…

– Iertaţi-mă că vă întrerup. Eu am fost la Sarmizegetusa Regia. Am toată stima pentru munca celor de la Ulpia, pentru ceea ce s-a făcut acolo şi pentru condiţiile de excepţie în care mi s-a spus că se lucrează acolo. Dar la Sarmizegetusa Regia… mie mi-a venit să plîng! Întîi, pentru că drumul spre cetate este impracticabil. Arheologii sînt izolaţi de lume pe toată durata săpăturilor, aprovizionarea cu hrană se face foarte greu, nu au curent electric, apa… e la izvor, condiţii de igienă… nici nu se poate pune problema…

– Da, este adevărat…

– Or, după ştiinţa mea, şi Sarmizegetusa Regia este pe lista patrimoniului UNESCO.

– Da, este un sit aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Un… cerc vicios

Trebuie să ştiţi că hotărîrea de a aloca o sumă sau alta pentru şantiere arheologice este adoptată, evident, de minister, prin Ordin al ministrului, este avizată şi de mine, dar propunerea iniţială vine de la Comisia Naţională de Arheologie; şi noi nu ne-am permis, pînă acum, să mişcăm cu un leu în plus sau în minus sumele propuse de Comisia Naţională de Arheologie.

– Nu aici voisem să ajung, dar dacă tot aţi adus vorba: după ce criterii se hotărăsc aceste sume?

– Comisia Naţională de Arheologie stabileşte aceste sume după… puterea de cercetare, să spunem, pe care o are colectivul care lucrează pe un şantier sau altul, după fondurile care sînt alocate şi de alte instituţii…

– Şi atunci de ce există suspiciuni, de ce se vorbeşte (în şoaptă, e drept!) de şantiere „favorizate” şi şantiere „mai puţin favorizate”?

– Cred că aici ne aflăm într-un cerc vicios. Ştiu că există asemenea acuze şi aceste acuze sînt aduse la adresa celor care conduc Comisia Naţională de Arheologie. Dar ei au ajuns în conducerea Comisiei Naţionale de Arheologie  pentru că se bucură de aprecierea cvasiunanimă a cercurilor ştiinţifice din România. Există un prestigiu ştiinţific acumulat de cei care se află la conducerea CNA şi care acordă importanţă şantierelor pe care ei le coordonează. Dar trebuie să spunem şi că ei au ajuns să coordoneze cele mai importante şantiere arheologice din ţară! Deci aceşti bani sînt alocaţi de regulă pentru cele mai importante şantiere arheologice din ţară.

Dacă eu aş fi acela care aş propune sumele, este clar că m-aş orienta, la rîndul meu, tot spre marile şantiere arheologice.

– Cine decide care şantier arheologic este important?

– Comisia Naţională de Arheologie.

– Revin la Sarmizegetusa Regia deoarece, atunci cînd aţi amintit de „marile şantiere” arheologice din România v-aţi referit doar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi la Histria. Sigur, eu sînt ziarist şi nu arheolog, dar poate de aceea Sarmizegetusa Regia mi se pare la fel de importantă ca Ulpia.

– Este, într-adevăr, foarte importantă. Dar trebuie să vă spun că în acest an s-au alocat sume destul de generoase pentru un program special derulat în judeţele Hunedoara şi Tulcea, care urmăreşte cartarea siturilor arheologice prin sistem GPS; asta fiindcă şi Hunedoara şi Tulcea sînt cele mai bogate în vestigii, dar sînt şi cele mai vizate de braconieri. Am considerat că un prim pas pentru a le proteja fizic este acela de a cunoaşte foarte bine care sînt dimensiunile exacte ale acestor situri arheologice.

– Intenţionează MCC să se implice financiar în reabilitarea drumului (forestier) spre Sarmizegetusa Regia sau aceasta rămîne, exclusiv, în sarcina Consiliului Judeţean?

– Deocamdată nu avem nici o posibilitate să intervenim. Şi nefiind în proprietatea noastră, nici nu avem posibilitatea legală de a interveni.

 În general, în România se lucrează în condiţii extrem de proaste pe şantierele arheologice

 – Cîte şantiere arheologice din Transilvania au fost vizitate de reprezentanţi ai MCC?

– Dacă vă referiţi la salariaţi din Direcţia generală Patrimoniu cultural naţional, nu ştiu să vă spun exact, dar au fost cîteva, pentru că este vorba de atribuţiile colegilor care lucrează în subordinea mea, aici, din Compartimentul Arheologie al MCC.

– V-am pus această întrebare întrucît mi se pare interesant de ştiut în ce măsură în MCC se cunosc condiţiile în care se lucrează pe aceste şantiere arheologice.

– În general, în România se lucrează în condiţii extrem de proaste pe şantierele arheologice. Ştiu asta foarte bine, pentru că sînt un om care am lucrat pe şantiere mulţi ani de zile înainte să devin… birocrat cultural.

– Şi, dat fiind faptul că… ştiţi, v-aţi gîndit să faceţi ceva care să îmbunătăţească munca acestora? Fiindcă… a şti, nu este suficient.

– Da, e foarte adevărat că nu e suficient.

– Şi eu ştiu. Şi alţii ştiu. Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile.

– Îmi este foarte greu să-mi imaginez un program special pentru schimbarea condiţiilor de trai ale arheologilor!

– Eu nu m-am referit la condiţiile de trai, ci la condiţiile de muncă!

– De trai şi de muncă…! Arheologul lucrează pe şantier de regulă între 6 şi 12 ore…

 Atîta putem acum!

 – V-aţi gîndit, de exemplu, la un spor (de… izolare, de… periculozitate sau de cum ar fi să-i zică) pentru arheologii care lucrează pe şantiere foarte grele, izolaţi de lume, cum sînt şantierele de la Sarmizegetusa Regia, Covasna, Mereşti etc.?

– Da, ne-am gîndit, am iniţiat modificarea Legii Muzeelor şi Colecţiilor, dar ne-am lovit de refuzul Ministerului Finanţelor Publice şi de refuzul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. Aceste ministere nu au acceptat propunerile noastre de introducere a unor sporuri. Vom încerca să-i convingem pe parlamentari să accepte şi să susţină aceste propuneri.

– Vi se pare normal ca în anul 2005, în mileniul trei, un arheolog să lucreze pe şantier, în creierul munţilor sau în plin oraş, fără să aibă aparat digital de fotografiat, fără să aibă computer (să nu zic laptop), fără să aibă, atunci cînd îi este necesar, un detector de metale, fără să beneficieze de fotografii aeriene ş.a.m.d.?

– Asta ţine de sistemul de finanţare de care dispunem noi, în România, în general! Atîta putem acum! Şi trebuie să spun că în ultimii ani, datorită săpăturilor de salvare s-au făcut chiar progrese importante în dotarea şantierelor arheologice, pentru că în devizele pe care arheologii le-au alcătuit, atunci cînd au prezentat proiectele de săpături de salvare, au inclus şi aceste dotări strict necesare pentru o cercetare arheologică modernă.

– Să înţeleg, deci, că pentru unele lipsuri de care vorbeam o parte din vină revine şi conducerilor muzeelor?

– Evident, atunci cînd conducătorul unui muzeu, în loc să investească în dotări pentru cercetarea arheologică preferă să cumpere… o canapea din piele.

 Nu este interesul nostru imediat acela de a alerga după descoperiri arheologice din metal preţios!

 – De ani de zile presa relatează despre acţiunile căutătorilor de comori din Munţii Orăştiei. Se ştie că majoritatea acestora „operează” cu ajutorul unor detectoare de metale ultramoderne şi ultraperformante. Toată lumea întreabă, dar de răspuns nu răspunde nimeni: de ce braconierul are detector de metale, iar arheologul nu are?

– Din acelaşi motiv pe care l-am amintit mai înainte: din lipsă de bani.

Căutătorul de comori este interesat strict de valoarea comercială a descoperirii pe care o face, pe cînd arheologul este interesat de valoarea culturală şi ştiinţifică. Căutătorul de comori ca atare investeşte într-un detector de metale pentru că ştie că dacă descoperă nişte obiecte pe care, după ce le-a scos din pămînt, le poate vinde la un preţ de 10 sau de 20 de ori mai mare decît cel al detectorului, şi-a scos investiţia! Un detector costă cîteva mii de euro, o singură brăţară de aur poate să coste… 80 de mii de euro.

– Dar nu pierde statul român mii şi mii de euro prin aceste interminabile şi parcă tot mai dese furturi?

– Ba da, bineînţeles că pierde.

– Şi atunci n-ar fi, pînă la urmă, mai ieftină soluţia achiziţionării unor detectoare de metale? N-ar fi statul român mai cîştigat dacă arheologii ar fi cei care descoperă… brăţările dacice din aur, să zicem?

– În momentul în care vom avea… Dar aici vreau să vă mai spun ceva. Nu este interesul nostru imediat acela de a alerga după descoperiri arheologice din metal preţios. Cercetarea arheologică nu înseamnă numai descoperirea de tezaure ascunse. Ca atare, pentru un arheolog detectorul de metal este un adjuvant important, dar nu este o unealtă care să determine planul de săpătură. Nu îţi faci planul de săpătură numai după ce ai făcut… detectări!

– De acord cu dvs., dar asta nu schimbă cu nimic situaţia în teren. Adică arheologul rămîne cel care descoperă… ziduri şi cioburi de oale, iar brăţările de aur le descoperă (şi le vinde, de cele mai multe ori în afara ţării) braconierul.

Mai e un aspect pe care nu-l înţeleg. De ani buni Poliţia confiscă detectoare de metale de la braconieri. Se ştie că, în urma procedurilor legale, unele dintre acestea sînt (probabil) restituite proprietarilor, altele nu. V-aţi gîndit oare la încheierea unui protocol cu Poliţia  pentru ca acele detectoare confiscate să ajungă la arheologi, la muzee?

– Da, asta face parte din planul nostru de discuţii cu Poliţia. În momentul de faţă noi pregătim un… repertoriu de probleme pe care trebuie să le abordăm împreună cu ofiţerii de Poliţie.

Fotografiile aeriene au devenit o problemă „strict comercială”

 – O altă problemă este cea a fotografiilor aeriene. Pentru mulţi arheologi acestea ar fi mai mult decît necesare. Dar, pînă să obţină aprobarea Ministerului Apărării Naţionale pentru realizarea unor fotografii aeriene, ajung ei înşişi… obiecte de studiu arheologic!

– Pot să vă spun că fotografiile aeriene au fost desecretizate de abia în urmă cu cîteva luni. Am avut chiar ocazia să particip la acea şedinţă a Guvernului în care s-a hotărît desecretizarea fotografiilor aeriene. A fost o iniţiativă a Ministerului Apărării Naţionale, de fapt la solicitarea Ministerului Agriculturii, iar hotărîrea a fost luată în cursul lunii mai. Deci, din acest punct de vedere, va fi mult mai uşor de obţinut fotografii aeriene. Rămîne doar problema costului.

N-ar fi mai simplu de încheiat un protocol între MCC şi MApN?

– Protocolul acesta… costă bani, nu face nimeni nimic pe gratis.

– Totuşi, nu chiar toate şantierele necesită asemenea fotografii, sau cel puţin nu deodată…

– Nu ne-am propus, pînă în momentul de faţă, să coordonăm noi cercetarea arheologică cu ajutorul fotografiilor aeriene, pentru că aceasta este în primul rînd o atribuţie a institutelor de arheologie, a muzeelor, nu a ministerului. Noi putem doar să dăm o mînă de ajutor, aici. Pînă în momentul de faţă nu am făcut-o.

– Ca să fie problema lămurită pînă la capăt: arheologii care au nevoie de fotografii aeriene, cui trebuie să se adreseze?

– Repet: în momentul de faţă nu mai este interzis să faci fotografii aeriene fără acordul Ministerului Apărării Naţionale. Este o problemă strict comercială de acum încolo.

 De ce mai ţine în muzeu oameni pe care îi apreciază atît de prost?

 – Să revenim la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei şi la problemele semnalate aici.

Se reproşează conducerii muzeului clujean un „comportament egoist şi discriminatoriu în ceea ce priveşte şantierele arheologice” (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, condus de prof. univ. dr. Ioan Piso, fiind considerat „cel mai favorizat”). Pe de altă parte se acuză o lipsă de interes a directorului general pentru şantierele de salvare care aduc sume importante de bani muzeului. De asemeni, unii dintre arheologi reclamă faptul că lucrează pe şantiere de salvare ore suplimentare, fără să fie plătiţi ca atare şi că le lipsesc computerele şi aparatele digitale.

– Nu am decît să înregistrez aceste spuse şi să le atrag atenţia celor care vor efectua controlul să urmărească şi aceste aspecte.

– Presei i-a fost adus la cunoştinţă că arheologi cu lucrări publicate, poate chiar cu doctorate, au salarii uneori mai mici decît un paznic sau supraveghetor din muzeu.

– Dacă este… legal aşa ceva, nu am decît să-l întreb pe domnul director general Piso de ce mai ţine în muzeu persoane pe care le apreciază atît de prost. Dacă nu este legal, atunci trebuie iarăşi să-l întreb pe domnul director general cum s-a ajuns la o asemenea situaţie şi, la nevoie, evident, să propun sancţionarea celor vinovaţi.

Într-adevăr, nu este normal să existe salarii mai mici pentru persoanele cu studii superioare, mai ales cu studii doctorale, faţă de personalul auxiliar.

Nu contează foarte mult care-i titulatura postului pe care-l ocupi

 – Profesia de arheolog nu… pare recunoscută ca atare…

– Ba da! A fost acceptată şi se află în nomenclatorul de meserii din România.

– Cei de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei au fie statutul de „muzeografi”, fie de „cercetători ştiinţifici”. Majoritatea sînt încadraţi ca muzeografi, cu tot ce decurge din fişa postului. În felul acesta, se spune, unii sînt obligaţi să efectueze o muncă dublă: pe de o parte cea de muzeografi (cu expoziţii, cu ghidaje, cu fişele de evidenţă a patrimoniului), iar pe de altă parte cea de arheolog, care presupune statul pe şantier uneori cîte şapte, opt sau chiar nouă luni pe an.

– Este adevărat.

– În cazul săpăturilor de salvare rapoartele trebuie scrise imediat. Or în aceste condiţii, în care arheologii de la preistorie, epocă dacică şi romană stau mai mult pe şantiere decît în muzeu, acestora li se reproşează (spun unii!) la sfîrşitul anului că nu au organizat expoziţii, că nu au făcut fişe etc. şi ca atare primesc „un punctaj minim şi salarii mici“.

Pe de altă parte (şi acuzele se aduc situaţiei, nicidecum colegilor de la celelalte epoci!), cei de la epocile medievală şi modernă nu fac săpături, ci doar muncă de muzeografi, iar salariile sînt… poate chiar mai mari.

– Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci este vorba despre o politică eronată a conducerii muzeului.

– La MNIT nu este încadrat nici un arheolog, toţi (sau majoritatea sînt muzeografi), doar că unii muzeografi fac şi muncă de arheologi.

 – Dar nu  despre asta este vorba! Nu contează foarte mult care-i titulatura postului pe care-l ocupi. Poţi să fii foarte bine muzeograf şi să stai 12 luni pe şantier! Muzeograful este o persoană care trebuie să îmbine activitatea de punere în valoare a patrimoniului cu activitatea de cercetare. Pentru arheologi, cercetarea înseamnă în primul rînd muncă de teren. Dar în situaţii excepţionale, cum sînt acelea în care muzeul este implicat în săpături de salvare şi se ajunge în situaţia ca un arheolog să stea efectiv pe şantier nouă sau zece luni pe an, atunci sigur că este normal ca direcţiunea muzeului să îl exonereze pe respectivul cercetător de alte activităţi de punere în valoare a patrimoniului pe care respectivul arheolog îl aduce în muzeu şi să-l lase să încheie rapoartele de săpătură. Dar, ca principiu vorbesc, nu este acceptabil ca un muzeograf care este încadrat ca arheolog, deci o persoană care lucrează într-un muzeu şi este încadrată ca arheolog, să se ocupe exclusiv de cercetarea arheologică, să nu aibă nici un fel de atribuţii în ceea ce priveşte punerea în valoare, inclusiv expoziţional, a acestui patrimoniu.

Eu vorbesc aici despre un principiu. În fapt însă…, sigur că este necesar să se facă excepţie de la acest principiu pentru a îmbina cele două activităţi fundamentale ale muzeului: aceea de cercetare şi aceea de punere în valoare a patrimoniului; pentru că ceea ce contează, per ansamblu, este ceea ce face muzeul ca instituţie şi nu atît ceea ce face fiecare dintre muzeografi.

 Orice persoană care nu-şi cunoaşte trecutul se alienează

 – Fiindcă aţi atins această problemă: care este, în viziunea dvs., rolul unui muzeu de istorie în mileniul trei?

– Acela de a ajuta omul contemporan să nu-şi piardă minţile.

Adică…?

– Ritmul de viaţă se schimbă astăzi cu o viteză din ce în ce mai mare, or omul are nevoie de nişte… rădăcini. Orice persoană care nu-şi cunoaşte trecutul se alienează. Trecutul este acela care-ţi dă identitate. O persoană fără identitate este demnă de personajele romanului „1984“. Regimurile comuniste acţionează deliberat pentru falsificarea trecutului şi pentru utilizarea muzeelor strict ca instrumente de propagandă, tocmai pentru a putea manevra foarte uşor cetăţenii.

Dacă muzeul îşi face datoria în mod corect şi dacă îl ajută pe om să-şi înţeleagă trecutul, acest om poate face faţă ritmurilor extrem de rapide de schimbare; altfel, psihicul său poate fi definitiv afectat.

Am fost nemulţumit de expoziţiile Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei

 – Revenind la muzeul din Cluj: Ziariştilor li s-a adus la cunoştinţă că deşi acesta este cel mai mare muzeu de istorie din Transilvania, cu un patrimoniu de aproape 500.000 de piese, „direcţiunea a manifestat un dezinteres total faţă de specificul muncii în muzeografie“. Astfel, se acuză că depozitele ar fi în paragină, că expoziţia de bază e „plicitisitoare şi reflectă viziunea epocii comuniste asupra istoriei naţionale“, iar expoziţia de istorie contemporană nu a fost organizată, deşi spaţii şi materiale există, astfel că la MNIT „istoria se opreşte la 1 decembrie 1918“.

– Dacă lucrurile stau aşa, atunci este o viziune greşită. Pot să spun că ultima oară cînd am văzut expoziţiile MNIT, acum vreo trei ani, am fost… destul de nemulţumit de ceea ce am văzut. Nu este o situaţie rară, din păcate, în România. Mai rare sînt cazurile în care muzeele au expoziţii de istorie puse la punct.

Am fost, cum spuneam, la rîndul meu nemulţumit atunci cînd am vizitat Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Părerea mea este că acolo ar trebui luate nişte decizii ferme de închidere a unor sectoare expoziţionale şi de regîndire a întregii expoziţii permanente. Şi… a muzeului, bineînţeles.

– A fost prezentat MCC vreun proiect de reorganizare, de restructurare a muzeului din Cluj?

– În principiu noi nu practicăm nici un fel de cenzură şi nu avizăm asemenea proiecte de restructurare. Este datoria muzeului să ia decizia corectă în acest sens. Modalitatea noastră de a ne exprima acordul sau dezacordul cu măsurile luate de conducerea muzeului se exprimă prin contractul de management, prin felul în care noi evaluăm activitatea directorului instituţiei.

 Un posibil obiectiv al corpului de control al ministrului

 – O altă acuzaţie care se aduce directorului general este aceea că… arheologii din muzeu nu au unde să îşi publice rezultatele săpăturilor, ale muncii lor de peste an. Se spune că revista muzeului, Acta Mvsei Napocensis a devenit „un organ de presă al conducerii“. Volumul de istorie veche, care „e privilegiat“, e redactat  numai în limbi străine şi e foarte scump, „iar muzeul cheltuie sume exorbitante pentru a-l scoate, deşi el cuprinde în primul rînd articole de epigrafie şi cîteva studii ale unor arheologi de birou, din afara muzeului“. În acelaşi timp, cei care efectuează săpături arheologice în cea mai mare parte a anului „nu au unde să îşi publice rapoartele de săpătură iar la sfîrşit sînt acuzaţi că nu au activitate ştiinţifică“.

– Nu pot să cred că nu au unde să publice. În momentul de faţă, în România există mai multe posibilităţi de publicare decît oricînd în istoria acestei ţări. Pot să înţeleg că aceia care asigură consiliul editorial al AMN, dintr-un motiv sau altul, îi priveşte!, nu apreciază lucrările propuse de cercetătorii din muzeu. Dar nu pot să cred că aceştia nu au posibilitatea de a publica în altă parte. În ultimă instanţă se poate publica pe Internet!

– De acord cu dvs., doar că, atît timp cît muzeul are o publicaţie proprie, oamenii nu pot să înţeleagă de ce ar trebui să publice în revistele altor muzee sau instituţii. În plus, ei acuză că această publicaţie, Acta Mvsei Napocensis, care se scoate pe hîrtie de cea mai bună calitate şi în condiţii grafice într-adevăr de excepţie, costă foarte mult.

– Asta este altceva, este cu totul altă problemă. Acesta poate fi unul din obiectivele Corpului de control al ministrului.

 Muzeul ar trebui să găsească nişte mijloace mai onorabile pentru a-şi suplimenta veniturile

 – Sigur, ar mai fi şi altele, dar mă opresc la acuzaţia că aşa-zisa creştere a  numărului de vizitatori ai muzeului din 2001 – 2003 „nu este decît un subterfugiu al conducerii, care îşi maschează inerţia privind expoziţia de bază“. Ziariştii au fost informaţi că de fapt, în baza unui contract, o firmă particulară de licitaţii de obiecte de artă cumpără lunar bilete de la muzeu în schimbul spaţiului care i-a fost pus la dispoziţie chiar în lapidarul medieval al muzeului.

– Sînt informat în legătură cu existenţa acestei firme. Din principiu nu agreez asemenea gen de colaborări şi cred că muzeul ar trebui să găsească nişte mijloace mai onorabile pentru a-şi suplimenta veniturile. Pe de altă parte însă, acest mijloc poate să fie imoral dar, evident, nu este ilegal.

– Care este mesajul dvs., ca secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru aceia care aşteaptă, la Cluj, o soluţie, indiferent care ar fi ea, pentru problemele semnalate?

– Să  aibă puţină răbdare.

M. TRIPON

 (Adevărul de Cluj, 28 iulie 2005)

Articole din aceeasi categorie