Doina Ana Langa (1924-2019) – restituiri modeste din bogăția discreției

„Dragă Anișoară… Suferința nu este plăcută în sine, dar, ca și cea de mamă, ea este întotdeauna generatoare de bine și bucurie. Prin ea se naște în lume ceva ce înainte nu a fost: un om, virtutea sau formarea unui om” – îi scria Doinei Langa, pe 30 septembrie 1948, părintele Tit Liviu Chinezu (actualul Fericit episcop martir).

Mai toți ne-am grăbi să uităm sau să lăsăm cât mai în urmă suferințele, dar când cineva și le asumă și chiar le oferă Cerului pentru a nu se pierde fără rost, atunci devine datorie (re)cunoașterea rădăcinii și a roadelor lor. Nimeni (sănătos) nu ar spune spontan: suferința îmi aduce bine. Și totuși, maestrul „Cuvintelor potrivite” surprinsese binele suferinței: „durerea noastră aduce cald și bine celor hrăniți cu jertfele din noi”. Din binele greu de azi restituim acum câteva lumini din tușele unui portret ce prinde contur în Cer.

Doina Ana s-a născut la 23 februarie 1924, fiică a Victoriei Slăvoacă (fiică de protopop greco-catolic) și a lui Tiberiu Ștefan, ofițer superior în armata regală. La 11 ani rămâne orfană de mamă. Tata Tiberiu se va recăsători mai târziu cu Lucia Dăianu, fiica protopopului greco-catolic al Clujului Ilie Dăianu (ajuns și vicepreședinte al Camerei Deputaților). Până la liceu, urmează treptele școlare în diferite localități. În 1940, când Ardealul de nord intră sub ocupația Ungariei fasciste, familia e nevoită să se refugieze la Sibiu, unde Doina va urma liceul și unde îl va cunoaște pe Tertulian Langa, care frecventa același liceu, dar cu doi ani mai mare.

Se mută la București pentru studiile superioare, urmând facultățile de Belle Arte și Litere. Aici va participa regulat și activ la întâlnirile ASTRU (Asociația Tineretului Român Unit), sub îndrumarea pr. paroh Tit Liviu Chinezu și a Monseniorului Vladimir Ghika, pe care l-a și avut ca îndrumător spiritual, timp de doi ani.

La 11 ianuarie 1948, cei doi preoți și viitori fericiți (Tit Liviu Chinezu și Vladimir Ghika) vor celebra cununia Doinei cu Tertulian Langa în Biserica „Vasile cel Mare” din str. Polonă. Pe 23 aprilie 1948, Tertulian va fi arestat și viața cuplului căsătorit de abia 3 luni va căpăta o turnură nouă pe durata celor 16 ani cât a durat detenția soțului. Au fost 16 ani de închisoare, privațiuni și chinuri trăite cu demnitate și tărie de către el și 16 ani de rezistență, fidelitate și suferință trăite cu abnegație de către ea, două „singurătăți” diferite, dar unite de credință, rugăciune și Taina de dragoste a Căsătoriei.

Pe 3 octombrie 1948 se naște primul copil, Maria Manuela, crescut timp de 16 ani doar de mamă. După eliberarea din închisoare a lui Tertulian, li se vor mai naște 2 băieți, Cristian Maria Vladimir (1965) și Emanuel Marian Iosif (1967). A avut un talent artistic deosebit și o pasiune pentru artă și pentru frumos, dar nu a ajuns niciodată să poată profesa în vreun domeniu corespunzător pregătirii sale.

În 1948, pentru a-și putea crește fiica, urmează cursuri de soră medicală organizate de Crucea Roșie, ajungând să fie angajată mai apoi la clinica de balneologie, unde a rămas mai bine de 25 de ani, până la pensionarea de boală. Din 20 decembrie 1964 (anul hirotonirii preoțești în clandestinitate a soțului întors din detenție) devine, alături de el, împreună-slujitoare a Bisericii, „preoteasă”, într-un mod discret, dar temeinic și dătător de încredere și siguranță, ca o inimă nevăzută, dar care dă viață și ține la un loc.

După 1989, până când Biserica Unită nu-și va fi redobândit sau construit nicio biserică, a fost prezentă în fiecare duminică la liturghia „din piață”, în „catedrala cerului” (actuala Piața Unirii), cu scaunul și cutia de donații pentru sensibilizarea celor prezenți la ajutorul pentru construcția catedralei. După reintrarea în Catedrala „Schimbarea la Față” a continuat aceeași strângere de donații pentru construcția noii catedrale în fiecare duminică, însoțindu-l pe soțul Tertulian la liturghia de la ora 8:30, iar după moartea lui (30 iulie 2013), pe fiul Cristian, la aceeași Liturghie, până când a ajuns să umble cu dificultate și apoi imobilizată, în anul 2019.

În ciuda vârstei de 90 de ani și a problemelor grave de sănătate, consideră o datorie și o expresie de recunoștință față de Dumnezeu și Biserică să participe la beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika la București în 2013. La fel, 6 ani mai târziu, deși de mai bine de 7 luni nu mai umblase aproape deloc și nu se putea deplasa autonom, cu o săptămână înaintea beatificării la Blaj a episcopilor martiri de către Papa Francisc, în mod surprinzător trăiește o ameliorare a stării generale și reușește să participe, la 95 de ani, la liturghia de beatificare. Printre noii fericiți se afla și unul dintre cei doi preoți care au celebrat cununia ei cu Tertulian – Tit Liviu Chinezu (alături de fericitul Vladimir Ghika). La întoarcere, după la coborârea Feleacului, după o tăcere îndelungată, de zile întregi, a spus: „Mulțumesc, cu adevărat!”

După o înrăutățire bruscă și progresivă a sănătății deja precare, în ultimele două săptămâni ale lunii decembrie 2019, și-a încheiat viața pământească în suferință, pe care a oferit-o continuu, pe 28 decembrie. Cele mai frecvent auzite și repetate cuvinte din ultima perioadă, până în ultima zi, au fost Aleluia și Mulțumesc, să mulțumim Domnului pentru toate, A fost bine, a fost bine. A avut totdeauna capacitatea de a se bucura de cele mai mici lucruri și de a mulțumi mereu pentru toate

Ceea ce vedem noi din afară că suferă omul este infinit mai puțin decât cele pe care nespus, nerostit, nemanifestat, cealaltă persoană le poartă în inimă. „În decursul timpului – scria mama – m-am gândit mereu și cred că nimic mare și bun nu poți clădi fără jertfă. Și cu cât e mai înalt țelul, trebuie plătit cu jertfă mai scumpă”.

Sunt convins că mama a dat mult și a hotărât, în dimineața zilei de 28 decembrie, că trebuie să dea mai mult, eliberându-se de legăturile bolii și ale neputinței și de acolo, din Cer, să poată să suplimenteze cele date în timpul vieții.

Pr. Cristian LANGA