Dincolo de „zidul” dintre Dumnezeu și noi

Există întrebări în fața cărora simțim spontan dorința de a spune mulțumesc. Unele pot face rău, pot răni, altele îl fac pe om liber. O întrebare fundamentală: ce înseamnă pentru mine a crede? Mă gândesc la o frază pe care un marxist o spunea într-o zi: „ceea ce ne lipsește nouă, marxiștilor, e ceea ce trebuie că simțiți voi, creștinii, duminica dimineața”. În dosul acestei fraze era o întrebare mai grăitoare decât multe cărți. Ce simt eu duminica dimineața? Prilej de întoarcere la esențial…

Mă folosesc de poemul unui băiat, în pragul vieții: Între om și iubire / Este femeia. / Între bărbat și femeie / Este lumea. /   Între om și lume / Este un zid. / Cei răutăcioși îl zgârie / Cei puternici îl sar / Alții îi prind umbra. /  Pentru ceilalți, un zid e un zid; / Ei merg de-a lungul lui, fără să se gândească la rău… / Pentru cei întemnițați totul este un zid  / Chiar și o ușă deschisă.

Între Dumnezeu și noi, un zid? Ne vom pune, deci, două întrebări: Nu ne construim, oare, fiecare dintre noi, mai mult ori mai puțin, un zid? Nu lăsăm, oare, să se așeze un zid între Dumnezeu și noi? Și, în al doilea rând, oare aceste atitudini ale noastre, sunt într-adevăr un zid? Sau, dimpotrivă, nu sunt ele, oare, punctul de plecare, normal, al credinței? Care sunt atitudinile noastre reale? Să ne întrebăm, dincolo de teorii, dincolo de idei, dincolo de impresiile noastre.

Fricoșii: Trei constatări banale. Mai întâi, oricine am fi noi, în unele clipe cunoaștem nesiguranța, o impresie de teamă, adică de zăpăceală. Aceasta nu e rezervată Bisericii sau creștinilor. O întâlnim peste tot, în economie, în politică, în orice ramură a gândirii omenești și a științei; omul sesizează limitele ideilor, ale teoriilor. Omul nu se poate asigura numai cu un sistem de gândire. El își dă seama că ideologiile nu sunt lucruri definitive.

Ceea ce omul observă, când vine din afară, nu este, la urma urmei, fericirea sau pacea, ci o nebună nevoie de protecție și mai ales dorința de a evita orice problemă. Nu prea multe întrebări, ci, în primul rând, securitatea.

Or, noi descoperim că credința nu simplifică lucrurile și că însuși Dumnezeu pune întrebare. Cunoaștem uzura cuvintelor: ce punem în dosul cuvintelor cum sunt păcatul, nemurirea sufletului, dreptatea lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu?…

Obosiții: Chiar în lipsa fricii, cunoaștem oboseala. E inutil să stăruim: condițiile de viață, munca, rapiditatea schimbărilor și șocul, drept tribut al înlesnirilor de comunicație, ne apasă uneori foarte greu. În orice ramură: electronică, medicină, fizică și chiar în teologie, unitatea de timp la sfârșitul căreia trebuie reînnoite studiile este tot mai scurtă. Enormitatea informațiilor ne obosește, ne plictisește.

Aceia care au sarcina sau bucuria unei case la țară știu prea bine că, spre a întreține o casă, trebuie să prevezi, an de an, zece la sută din zece la sută din valoarea totală, pentru reparații sau întreținere; în caz contrar, riscul de a te pomeni în fața unor neplăceri mari, ca repararea acoperișului sau alte asemenea, e mare. Zece la sută din zece la sută! E atâta oboseală, încât uneori ne putem întreba: oare pentru întreținerea credinței noastre ne rămâne acel minimum de răgaz? Suntem resemnați. După cum în educație, în momentul în care copiii deveniți mari dau părinților impresia că-i scapă din mână, tot astfel avem și noi impresia că ideile ne scapă, suntem obosiți, nu mai știm. Suntem în tren, dar nu mai știm unde mergem, nu mai avem nici măcar tăria de a schimba macazul.

Somnambulii: Și chiar dacă omul nu e în nesiguranță, chiar dacă nu e frământat de incertitudini prea vii, și chiar dacă nu este obosit, există o a treia atitudine pe care, mai mult ori mai puțin, toți o putem încerca – e aceea la care Sfântul Pavel se referă când trezește somnolența noastră.

Ar fi prea nedrept și fals să fim pesimiști în fața lumii de azi. Ne găsim în fața unei bunăvoințe generale, în fața unui fond de bunăvoință uimitoare. Dar această bunăvoință nu e cu totul necompatibilă cu o oarecare stare de dormitare sau, pentru a folosi imaginea Sfântului Pavel, cu o anumită stare de somnambul. Avem atitudini, obișnuințe religioase. Bineînțeles, noi nu numai că nu suntem „contra” și că însuși orizontul vieții poate fi ocupat de sarcini și activități explicit religioase, ca apostolat, rugăciune, liturghie etc., ci ne preocupăm, și încă cu generozitate, de alții sau de Biserică, dar cu condiția ca acestea să nu ne deranjeze prea mult, să nu fim obligați la chestiuni esențiale, ca Dumnezeu să nu ne trezească cumva din somn. Îl iubim mult pe Dumnezeu, dar cu condiția să nu trebuiască să luăm o hotărâre, o alegere în materie de credință.

Veți spune: somnambuli, fricoși, obosiți, ce caraghioasă procesiune! Și totuși, frica, oboseala și somnul nu le simțim oare cu toții mai mult ori mai puțin? Oare nu acesta e „zidul” între Dumnezeu și noi? Dar, nu cumva e normal să fim obosiți, să cunoaștem frica? Nu cumva ar trebui să revenim asupra impresiilor noastre, spre a descoperi că tocmai aici e punctul de plecare normal al credinței?

E adevărat că, obosiți, noi nu putem să ne gândim decât la oboseală; sau, somnambuli, nu vedem că pluta se îndepărtează; sau, fricoși, ne îndoim de Acela care e pe plută și care e singurul care poate face gestul salvator. În acel moment Evanghelia ne aduce aminte că există Cineva – credința, înainte de toate, stă în aceasta – care ne întinde frânghia, ne oferă odgonul ce ne va putea mântui. „De mă va chema cineva îl voi auzi: împreună cu dânsul voi rămâne în necaz; îl voi scoate și-l voi preamări” (Ps 90,15). Această cerință a noastră este, mai întâi, recunoașterea unei chemări; a unei chemări complice cu această nevoie de a fi mântuit, existentă în noi; e apoi o întâlnire; și, în sfârșit, e acea schimbare de viață, tot atât de curată ca aceea ce ni s-a îmbiat spre a ieși din apă.

„Pentru cei întemnițați totul e zid, chiar și o ușă deschisă”. Și dacă credința ne-ar face să presimțim, dacă ne-ar face să sperăm că toate zidurile noastre ne pot mântui, chiar și acelea pe care doar ni le închipuim? Și dacă credința ne-ar învăța că osteneala noastră are ea însăși un sens? Și dacă ar fi adevărat că putem fi fericiți crezând că există Cineva, Cineva de cealaltă parte, și că nu trebuie să ne temem că suntem oameni obosiți, oameni fricoși, oameni somnoroși? Cineva de dincolo de toate zidurile omenești, Cineva care ne deschide ușa și care este Hristos?

Pr. George NEAMȚIU