Din sărbătoare-n sărbătoare

Radu VIDA

Cred că dacă s-ar declara 365 de zile de chiul, da’ bine plătite, ar exista foarte mulţi semeni care s-ar declara de acord cu măsura. E în natura omului să viseze la ce n-are: serviciu, cînd e şomer, şi cît mai mult liber, cînd e încorsetat undeva. Din acest motiv şi încă vreo cîteva, pe care nu am spaţiul necesar să le înşir, diriguitorii unei societăţi induc echilibrul între activitatea umană şi nevoia de repaos. Totul în aşa fel încît, per total, lucrurile să iasă bine atît în favoarea slujbaşului, cît şi a celor care profită de forţa lui de muncă. Asta pentru că, odihnit, omul are chef de viaţă, ca să mă exprim vulgar, iar randamentul muncii este net superior faţă de lungile perioade cînd monotonia locului de muncă îi taie avîntul.

Este adevărat că structura muncii s-a schimbat mult. Începînd cu marile descoperiri tehnologice şi subjugarea vieţii de către electronicele de tot felul, sărbătorile de peste an, instituite de ruralitatea noastră milenară, au rămas oarecum în urma progresului. Iar concentrarea lor mai ales în perioada de iarnă nu se justifică. Zic poate, pentru că o cercetare sociologică s-ar impune, iar o reaşezare a lucrurilor în domeniu ar aduce „la zi” dorinţa omului de a fi, din cînd în cînd, liber  – în afară de… celelalte libere.

Nu se poate însă accepta dorinţa unora de a-şi justifica existenţa şi job-ul (asta ca să fiu în ton cu spusele mai marelui din Executiv, care promitea că va face un draft (?!) pentru a se vedea  ce şi cum în cestiunea cu reîmpărţirea teritorială) şi să luăm de bună tot ceea ce zboară. Pentru că, la un moment dat s-au putea să apară pe cerul patriei o uriaşă balegă, iar credulii s-o catalogheze drept OZN, neidentificat pînă la proba contrarie. Mai clar: nu mi se pare normal să adoptăm încă o zi de dezmăţ sau sărbătoare legală nelucrătoare, mai precis ziua de 30 noiembrie (pentru toţi anii de acum încolo, cam pînă la sfîrşitul veacurilor). Propunerea PF Daniel este cît se poate de anacronică. Vrînd să repare o… greşeală, perpetuată de mai bine de 2000 de ani, Prea Fericirea Sa cere Parlamentului să adopte ziua amintită pentru cinstirea Sfîntului Apostol Andrei. Nu stau să judec oportunitatea acestei cereri. După cum n-am să argumentez nici data aleasă pentru o sărbătoare bisericească naţională. Şi poate că n-aş fi acordat spaţiu tipografic, timp şi nervi pentru această propunere, dacă n-aş fi auzit deşănţata linsă a marelui parlamentar Valeriu Zgonea. Asemenea hotărîri nu trebuie luate sub impuls visceral, după cum nu trebuie acceptată nici greţoasa campania pentru oarişce alegeri.

Nu spun o noutate atunci cînd reamintesc că o zi liberă, la noi, înseamnă o altă recuperare de ici, o alta de colo şi, în final, bairamul ţine o săptămînă. Asta, dacă nu ţinem cont de faptul că, de cele mai multe ori, prima zi de luni după asemenea zaiafet, înseamnă dres ciorba de potroace şi una mică, să combată… ştiţi dumneavoastră! Cu toate încercările unor avizaţi, procedurile de fofilare – legale sau nu – au fost zădărnicite de chiulul naţional, împămîntenit, zice-se, încă de la venirea cumanilor prin zonă. Lucrurile s-au agravat şi, astăzi, nici o oră serioasă de clasă, să spunem, nu începe în prima săptămînă de după vacanţă. Iar înainte cu cel puţin 7 zile de următorul repaos, „drumeţiile” şi „recapitulările” ţin loc de studiu regulat, pînă la ultimul sunet al clopoţelului. Aşadar: clamor oritur – se înalţă un strigăt.
Se aude?