Despre Sfintele Icoane și Moaște

În  ultima vreme au apărut numeroase luări de poziție și exprimări în spațiul mediatic, foarte critice în privința practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele și încă mai vârtos, Sfintele moaște, relicvele sacre. Aceste exprimări i-au numit pe cei care practică cinstirea pomenită, „pupători de oase putrede”, „pupători de cadavre” și, oricum, oameni foarte înapoiați.

Desigur, unuia ca mine, care evit exprimările violente și sunt adept al rezolvării problemelor cu „duhul blândeții”, aceste exprimări mi s-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor și cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un fenomen recurent în istorie. Un fenomen foarte vechi și care continuă și în zilele noastre. Este vorba de iconoclasm.

Istoric s-a arătat că iconoclasmul este inițiat de elemente extremiste, al căror principal „argument” este violența. În zilele noastre cel mai bun exemplu este mișcarea talibanilor sau a integriștilor islamici care au distrus cu tunurile un ansamblu arhitectonic cu valoare culturală unică, sau „califatul arab”, mișcarea Statului Islamic (ISIS), care a distrus sistematic monumentele de la Palmyra. Vehemența de limbaj a neo-iconoclaștilor nu este un semn bun, căci  poate incita la violență.

Deci iconoclasmul, ca fenomen istoric, este o mișcare care caută să înlăture imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credință decât al lor (iconoclaștilor). Cum spuneam, este un fenomen vechi și recurent. El a fost practicat de vechii evrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de „talibani” în chiar zilele noastre (când au detonat sau au tras cu tunul în monumente străvechi care înfățișau zeități în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, „clasic” exemplu este mișcarea iconoclastă din Bizanț.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze: prima din 726-787, și a doua din 814-842. Prima fază a fost cea virulentă, iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă. Iconoclaștii porneau de la convingerea falsă și inspirată de către cei mai perverși dintre demoni, demonii „teologi”, că cinstirea icoanelor și a relicvelor era o formă de „idolatrie”, de închinare la „materie” (considerată de ei impură) și la idoli. Plecând de la această convingere, împărații bizantini Leo „Armeanul” și mai ales Constantin al V-lea Copronim au devastat cu violență Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-au aruncat, au scos pe călugări și călugărițe din mănăstiri. Mai mult, Copronim i-a silit pe aceștia, sub sancțiunea execuției imediate în caz de refuz, să se „căsătorească” și să  „consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menționat că mulți călugări au cedat de teama morții, dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizați. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul stalinist în decada a doua și a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculos în care anume relicve, moaște, au fost recuperate, s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaștelor Sfântului Serafim din Sarov în 1990.) Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaște închinare la cadavre. Asemănarea cu limbajul folosit de mișcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem vedea că sunt inspirate de același duh. Această ideologie a fost combătută de mari teologi, și cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.

Sfântul Ioan Damaschinul a arătat că, în primul rând, trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel, el a arătat că „închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit. Icoanele și moaștele sunt „venerate”, cinstite. Cei care le venerează nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit și  acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaștelor, ele sunt de asemenea închinate, sunt cinstite, venerate. Iar aceasta deoarece au aparținut unor oameni care, eliberați de povara propriilor păcate și pasiuni, s-au „umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har, și aceasta se vede în felul în care rămășițele lor pământești s-au păstrat, galbene, ușoare, răspândind mireasmă cerească. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinților este limpede; ei erau oameni ca și noi, au fost văzuți și au fost cunoscuți. La fel și chipul lui Iisus. El s-a întrupat, „iar Cuvântul S-a făcut trup”, spunea Sfântul Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, „pe care nimeni nu L-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sfântul Andrei Rubliov. Cei „trei“ care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, să zicem, „chestiuni tehnice”, se găsește un adevăr încă mai adânc.

Creștinii ortodocși nu consideră „materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, așa cum este căzut și omul. Dar ea, ca și omul, va fi readusă la starea „în care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana și sfintele moaște, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt dreptmăritorii sunt singurii cu adevărat „materialiști”, iar prin faptul că pravoslavnicii cred cu toată tăria că oamenii pot ajunge „sfinți”, deci într-o superioară „asemănare” cu Dumnezeu, ei dovedesc credința că omul a fost făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și deci se poate spune că sunt singuri cu adevărat „umaniști”. Icoanele sunt revelație a divinității, căci icoanele nu sunt „portrete”, sunt cu mult mai mult, ele sunt partea văzută a nevăzutului, vederea zilei a opta. Iar acest adevăr a fost dovedit cu sângele martirilor și cu însuși martiriul icoanelor. În vremea persecuțiilor, sângele apărătorilor Sfintelor Icoane a fost amestecat cu icoanele sfărâmate, și din acest martiriu au țâșnit mai slăviți și mai spre slavă! Credința  cinstitorilor de icoane a fost confirmată  de al șaptelea sobor a toată lume de la Niceea, în 787, și apoi reconfirmat în 843, în Duminecă numită și „Biruința Dreptei Credințe”. Deci, pe scurt, aceasta este istoria iconoclasmului.

Mișcarea neo-iconoclastă, începută și în România, este un reflex al culturii hedoniste și consumatoriste promovată de anume cercuri din „apus”, cultură ale cărei trăsături demonice devin tot mai deslușite. Este destul de trist că asemenea  influențe sunt acceptate, uneori doar având „meritul” dubios că provin din „occident”. Mai trist este că această mișcare  poate genera un vid cultural, care lesne va fi umplut de alte credințe cu adevărat violente.

Violența cu care, fără argumente teologice (argumente care nici nu pot exista), sectarii îngrămădesc insulte și blasfemii este sinistră. Ei tăgăduiesc cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște, tăgăduiesc rugăciunea către Sfinți, cutează să tăgăduiască până și rolul Preasfintei și Pururea Fecioarei Maria. Acestor rătăciți li se adaugă jalnica adunătură a „ateiștilor”, dintre care, cei mai mulți, nici măcar nu știu ce vorbesc.

Dar să nu uităm că atât  teismul cât și ateismul sunt credințe. Deopotrivă de cu neputință a fi demonstrate. Un „dumnezeu” a cărui existență ar putea fi demonstrată nu ar fi chiar mare „dumnezeu”. Oricum, ar fi insuficient dreptmăritorilor al căror Dumnezeu este „negrăit, necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind”.

Oamenii din toate vremurile au tânjit să afle o cale prin care lumea nevăzută să fie adusă lângă noi. Sfântul Grigore Palama, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, a arătat că acest lucru este cu putință. Învățătura lui a scos în evidență că „esența”, „ființa” lui Dumnezeu, Sfânta Treime nu poate fi cunoscută și văzută de oameni, dar pot fi văzute „energiile” divine, „Dumnezeu în acțiune”. Iar aceste „energii” nu sunt create, sunt parte din divinitate. Cea mai vestită arătare a acestor „energii” s-a petrecut pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față. Atunci ucenicii au putut să vadă Slava lui Dumnezeu, atât cât puteau cuprinde ochii muritori. Această „Lumină neapropiată” se arată celor care, prin rugăciune și ascultare, își sfințesc sufletul și trupul. Iar acest lucru se petrece doar în Ortodoxie.

Neamul Românesc trebuie să rămână credincios Dreptei Credințe care l-a ținut viu și vrednic de mântuire. Să rămânem credincioși căldurii Dreptei Credințe, singura care ne poate  purta din lumină în lumină în veci.

Alexandru NEMOIANU