Despre răstignire

Răstignirea sau crucificarea era o formă extremă de excuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.

Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un „stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor victimei. În greacă, execuția se numea „stauro”, iar în latină, „cruci figere”.

Crucificarea era considerată atât de crudă și umilitoare, încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin crucificare. Execuția cuprindea un întreg „ceremonial”. Victima era întâi biciuită cu „flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu „arșice” sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima era dusă la locul execuției și silită să poarte „crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o sută și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, „patibullum”, care avea „doar” circa 30-40 de kg greutate. Ajunsă la locul de execuție, victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce, dar adesea, pentru a spori tortura, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătue cu „grijă”, să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapidă. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atât de atroce, încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic țâșnea, în râsul participanților. Căci crucificarea urmărea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea, batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de „suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport, care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciului depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Acel detaliu trebuia să rămână în serviciu activ până la moartea victimei. Uneori, pentru a grăbi moartea, celui crucificat îi erau zdrobite fluierele picioarelor, era lovit în piept sau un foc cu fum mult era aprins la piciorul crucii pentru a sufoca victima. Moartea provenea din pricina deshidratării, stop cardiac. embolism pulmonar și mai ales asfixiere. Asfixierea se producea într-un mod absolut sinistru. Victima, extinsă pe cruce, trebuia, ca să respire, să se „tragă” în mâini. Acest efort era enorm și de fiecare dată însoțit de dureri atroce. În final, epuizată, victima nu mai avea puterea să se „tragă” în mâini și atunci, în decursul unor minute crâncene, se asfixia, se îneca.

Aceasta a fost calea prin care Mântuitorul Lumii, Hristos Dumnezeu a fost ucis de oameni. În acesta moarte chinuitoare a ales Hristos să mântuie lumea. Mântuitorul a suferit ca un om Calvarul. A suferit chinul și moartea ca un om, dar a Înviat ca Dumnezeu și prin asta ne-a dat garanția propriei noastre învieri.

Hristos a înviat!

Alexandru NEMOIANU (Istoric, USA)