Desăvârșirea

Desăvârșirea este acțiunea prin care o lucrare sau un obiect este adus la starea sa deplină, la scopul pentru care a fost gândit. În esență, orice lucrare omenească trebuie, sau ar trebui să tindă spre „desăvârșire”, spre împlinire, spre sfârșire în bine. Acesta ar trebui să fie scopul și finalitatea lucrării fiecărui om, a oamenilor în totalitatea lor și, în ultimă instanță, a „istoriei”.

În privința „istoriei”, însă, trebuie să fim deplin lămuriți că ea nu are înțeles dacă nu o vom raporta la actul creației, al aducerii în ființă. Actul dumnezeiesc al aducerii în ființă a protopărinților noștri cade pe punctul în care începe „istoria” oamenilor, „la început!”. Aceasta arată că „istoria” este în întregime subordonată actului creației, că este o consecință a actului creației și că ea, „istoria”, nu poate fi înțeleasă decât prin actul creației și al scopului ei. Creația omului a fost un act de infinită dragoste, și omul a fost adus în existență din ceea ce unii Sfinți Părinți numesc „dragostea nebună a lui Dumnezeu”. O dragoste pe care noi nu o putem înțelege, o putem doar contempla în tăcere. În această înțelegere, „istoria” se desăvârșește nu în desfășurarea ei, nu prin „progres” (vorba „progres” nefiind alta decât secularizarea virtuții de a nădăjdui), „istoria” se desăvârșește la capătul ei și tot prin acțiunea lui Dumnezeu, atunci când vom intra în Lumina Zilei a Opta.

Creația dă posibilitatea „istoriei” să se manifeste, dar, în același timp, o arată ca fiind insuficientă și fără putere în afara ajutorului divin. Dumnezeu arată mereu, prin chiar mijlocirea, prin mărturia „istoriei”, că ea trebuie să fie înlocuită cu o formă perfectă și definitivă a existenței. „Istoria” rămâne ca un drum provizoriu care, cu cât este mai separat de Dumnezeu, se afundă în adâncuri și catastrofe. Fără Dumnezeu, „istoria” este sortită unor eșecuri tot mai mari și cu urmări tot mai sângeroase. În condițiile pe care le trăim, când tehnica devine tot mai apăsătoare, oamenii devin tot mai izolați, când rachetele caută să înlocuiască Îngerii și când tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu, „calea” trebuie aflată altundeva decât în fundătura ateistă.

Dar asta nu înseamnă că omul este un obiect pasiv. Dumnezeu l-a făcut după „chipul” Său, adică înzestrat cu daruri și calități care, bine folosite, pot duce la „asemănarea” cu Dumnezeu. În relația cu omul, Dumnezeu și-a așezat Sieși o limită, și aceasta este libera voie a omului. Dumnezeu nu silește pe nimeni să Îl iubească și nu silește pe nimeni să Îi facă voia, dar, în același timp, o altă alegere îl așază pe om în afara lui Dumnezeu și a lucrării Sale. În alte cuvinte, prin alegerea pe care o face, omul poate pierde și lumea asta, și pe cea care va să vie.

Au fost mulți cei care s-au străduit pe „cale”, în vremi mai vechi sau mai noi, și despre ei vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „…Care prin credință, au biruit împărații, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați. Iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Evr 11, 33-40).

Rămâne să ne întrebăm cine suntem „noi”, pentru care se face așteptare, și care este înțelesul „desăvârșirii”. În primul rând este limpede că prin „noi” Sfântul Pavel înțelegea pe toți cei binecredincioși. Aceasta este subînțeles din faptul că, în altă parte, Sfântul Pavel se numește pe sine, „cel dintâi dintre cei păcătoși”. Limpede este că făcuta chemare se adresează tuturor.

În același timp, un alt aspect este arătat. Oamenii  pot și trebuie să tindă spre perfecțiune, trebuie să facă tot ce este mai bun în puterea lor. Dar cele pe care le fac oamenii întotdeauna nu trebuie să se sfârșească în „realizarea” unui lucru, intenția spre bine și mai bine, dorul spre „desăvârșire” trebuie  să fie fără sfârșit. Dar împlinirea, „desăvârșirea”, rămâne un dar care va fi dat de către Dumnezeu la vremea pe care el o va hotărî. Iar aceasta ne dezvăluie o stare miraculoasă. Prin trudă, prin ideal, indiferent în ce domeniu ar lucra, cei buni se vor întâlni în „desăvârșire”, care este un nivel spiritual și atemporal. Toți cei buni se vor găsi în acel nivel, în starea de „desăvârșire”. Iar în aceasta, iarăși Apostolul Neamurilor ne spune, vor afla: „Ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” ( I Co 2, 9). În această înțelegere și în acest dor „să stăm bine, să stăm cu frică” în calea Ortodoxă.

Alexandru NEMOIANU

Articole din aceeasi categorie