Cum e Cerul: Providență sau stăpân?

Poate am avut vreodată în viață tentația unei întrebări: „Ce nu poate face Dumnezeu?” sau „Ce poate face omul de care nu e în stare Dumnezeu?”… reușind, mai mult sau mai puțin filosofic, să îndrăznim un răspuns. Ei bine, unul cu totul neașteptat ni-l dă chiar Domnul, prin gura profetului Isaia (cf. 49,15-16) „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mele…”.

Altfel spus, cazul cumplit și absurd în care o femeie, o mamă, ar putea uita de propriul fiu sau i-ar lipsi mila față de el, îl depășește până și pe Dumnezeu Atotputernicul și Dreptul, revelându-I o „neputință” și o limită: e neputința Iubirii care nu  poate uita și nu se poate împietri față de cel iubit. Din fericire pentru noi e o „neputință” incorijibilă aceasta a Iubirii și Providenței Divine. Mai mult decât atât, această „limită” a lui Dumnezeu ne poate da și tonul pentru acceptarea evangheliei care ne cerea să nu ne îngrijim de ce vom mânca sau ce ne vom îmbrăca, cerșind de la noi încrederea în iubirea nedezmințită și neîntreruptă a lui Dumnezeu, în Providența Tatălui ceresc, care nu uită de florile câmpului și de păsările cerului, necum să uite de fiii Săi. Ne mai dezvăluia evanghelia și un sens mai puțin comun și mai neplăcut al categoriei de păgâni: sunt nu cei din alte religii, ci cei care nu-L (re)cunosc pe Dumnezeu ca Tată purtător de grijă, cei care se uită spre El doar ca la judecător, tunător, concurent, absent, nepăsător… Aceștia sunt… păgâni.

Bine, dar ar fi de ajuns o simplă privire în jurul apropiat ori îndepărtat, cu situația de mizerie materială și umană a atâtor persoane, cu lipsurile, abuzurile și câte altele, ca să dibuim o dovadă că acest discurs al lui Isus e puțin realist, dacă nu chiar evaziv. Mai ține imaginea comparativă cu păsările cerului și cu iarba și florile câmpului, ca etalon pentru a fi, și noi, ca ele, lipsiți de grijă?

Curios, centrul de greutate al textului sacru e că nu se poate sluji doi stăpâni: lui Dumnezeu și bogăției. Și nimeni nu cred că ar recunoaște deschis că e „la stăpân”, cu atât mai puțin că e sclavul bogăției, pentru că… nu o are. Orice și oricine se poate transforma în idol care să-l declaseze pe Dumnezeu, căci mai mult și mai degrabă îi închinăm viața, timpul, forțele, inima, încrederea… Și cum stăm cu raportarea noastră la Dumnezeu: ca la un stăpân sau ca la un tată, ca la unul pe care trebuie să-l îmbunez și să-l mituiesc sau ca la Providența care nu uită de mine și e în stare să mă copleșească gratis, dacă Îi permit? Uzul lucrurilor e legitim, dar ele pot trece din slujirea noastră în a ne pune pe noi în slujirea lor. Când posedarea și goana după stăpânirea lucrurilor împiedică sau întârzie drumul spre Dumnezeu și aproapele, avem de a face cu dovada ca mamona e mai important decât Dumnezeu și aproapele. Păcatul este acela de a iubi creaturile în locul Creatorului. Îngrijorarea e lipsă de încredere în iubirea nemărginită și providențială a Tatălui. Și în ea pot cădea deopotrivă, din motive opuse, săracul și bogatul. Pentru unii e stresul și bătăile de cap organizatorice, pentru alții sunt fricile ce nu le permit să facă vreun pas sau să schimbe ceva, e frica de mâine… Unii agitați pentru cele necesare, alții pentru o mașină mai mare, o cameră în plus, o săptămână de vacanțe în plus care îi obligă să câștige mai mult, să fie, deci, nemulțumiți cronici…  Cine crede în Dumnezeu, Tată plin de iubire pentru fiii Săi, pune pe primul loc căutarea împărăției Sale, a voinței Sale. Și aceasta nu e fatalism sau abdicare pasivă, mistică. Iar credința în Providență nu scutește de lupta anevoioasă pentru viață demnă, ci eliberează de grijă, de… gâfâială, de angoasa pentru obținerea cutărui sau cutărui lucru și de frica de mâine, care nu-I mai lasă loc și voce lui Dumnezeu și ajutorului Lui. E limpede că această învățătură a lui Isus, chiar dacă rămâne valabilă și adevărată pentru toți, e practicată în feluri diferite, în funcție de starea de viață, de vocația proprie: un călugăr va putea să o facă în mod mai radical, în timp ce un tată de familie va ține cont de propriile datorii față de soție și de copii. Ceea ce îl definește și deosebește pe orice creștin este încrederea absolută în Tatăl ceresc, prin relația cu un Dumnezeu Tată. Acest lucru nu desprinde picioarele de pe pământ, dar ajută la a ține mereu inima în Cer, adâncită în milostivirea lui Dumnezeu. Sau, cu spusa lui Petru Pavel Aron: noi creștinii, suntem copaci cu rădăcinile în cer.

Cuvintele lui Isus sunt un apel la libertate mai întâi. Câți se văd obligați să-și dedice timpul și energiile pentru a-și gestiona bunurile! Dorim bogăția pentru că vedem în ea un mijloc pentru a fi liberi și fericiți, dar se poate ușor produce contrariul, devenind sclavii bogăției, posedați noi… Și nu e foarte rar să ajungă și Dumnezeu simplu instrument pentru obține altceva sau pe altcineva, evident mai important. Merg la biserică, dar Tu, Doamne  trebuie să mă faci să obțin cutare loc de muncă; mă rog, dar Tu trebuie să mă ușurezi de cutare povară. Doamne, eu țin la Tine… cât timp îmi ești de folos și faci ceea ce vreau eu.  Până când (ca un amulet) mă ferești de durere, de boală și de suferință. Cu alte cuvinte, jinduim după un dumnezeu supus voinței noastre, de care ne servim pentru a dezamorsa fricile existenței noastre, cu o credință magică a celui care crede că-L cunoaște pe Dumnezeu și apoi Îi cere să facă pe distribuitorul de… bomboane. Dumnezeu face minuni, dar nu după logica noastră limitată sau după pretențiile noastre, pentru că El e ceva mai mult decât dorințele noastre. Și nu I se poate cere lui Dumnezeu o viață fericită și simplă care nu seamănă deloc cu calea crucii lăsată de Isus. De câte ori nu suntem ca negustorii, ca schimbătorii de bani din templu, adică cei ce stabilesc un preț pentru credință!

Cine l-a întâlnit cu adevărat pe Cristos are o altă atitudine, se abandonează Voinței Lui, pentru că e sigur că este iubit, înfruntă încercarea, nu cu resentimentul și  acuza și reproșul către Dumnezeu, ci în încredere și oferire. Suferința rămâne, Isus nu a coborât de pe cruce, dar are o cu totul altă valoare și semnificație. Am auzit un preot care acuza un bolnav terminal de faptul că nu se vindeca, pentru că… nu avea suficientă credință!!!? Asta înseamnă a-L vrea pe Dumnezeu pliat la logica și la timpii noștri, negând valoarea suferinței, atât pentru cel ce suferă, cât și pentru cei pentru care este ea oferită. Cât de bine știm că o operație sau o boală ne-a făcut să apreciem ca niciodată cele pe care le consideram de la sine înțelese! Abandonarea nu e ceva pasiv sau disperat, ci ține de încredere.  Asemeni copilului care știe că dacă se aruncă de pe a patra treaptă, tatăl îl va prinde, are încredere în atenția și puterea tatălui.

Dumnezeul nostru nu ne scutește de încercare, ci ne însoțește și ne susține în ea, ne face să vedem urmele Sale în ea. Căci nu  există umbră și genune sau întuneric în care să nu fi coborât Cristos, în care să nu  putem da de „urma” trecerii Lui. Dumnezeu are nevoie de încrederea mea, de colaborarea mea pentru a-mi arăta că-mi poartă de grijă. Ce e Providența? E grija înțeleaptă, iubitoare și atotînțelegătoare a lui Dumnezeu față de natură, istorie și viața oamenilor și se împacă și cu libertatea umană și cu căile misterioase ale lui Dumnezeu care poate scrie drept pe rândurile strâmbe, pentru a conduce toate la scopul lor ultim. Ne e greu? Poate pentru că mai avem de deprins discernământul între valorile timpului și cele ale veșniciei, în stabilirea priorităților. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu… Adică lăsați-L pe Domnul să vă dea tonul zilei. În ciuda a toate, a mea însumi, Te recunosc, Doamne, ca Tată, purtător de grijă, atent, iubitor, căutător al meu.

Pr. Cristian LANGA