Cu Petru pe valurile lumii

Vă invit să ne amintim, din evanghelia după Matei (Mt 14, 22-34), momentul în care Isus îi silește pe apostoli să se urce în corabie, să treacă de cealaltă parte a lacului Ghenizaretului, în Galileea, iar El se retrage în rugăciune pe munte.

Dumnezeu fiind, plin de Spiritul Sfânt, am putea crede că nu ar mai fi avut nevoie de rugăciune. Totuși,  rugăciunea este cea care Îl pune în legătură cu Tatăl, astfel încât voința Sa umană să se pună în acord cu Voința divină și astfel, să știe că împlinește cu adevărat Voința lui Dumnezeu-Tatăl.

Isus petrece noaptea întreagă în rugăciune, iar «la a patra strajă din noapte», înainte de zorii zilei, se îndreaptă spre corabia în care se aflau apostolii, dar o face mergând pe mare, ceea ce este un fapt extraordinar, un miracol, pentru că învinge legile naturii. El se apropie de corabia în care vâsleau apostolii. Aceștia, văzându-L, strigă înspăimântați, pentru că nu Îl recunosc și nu este normal ca un om să calce pe valuri ca și cum ar merge pe uscat.

Isus le adresează trei imperative: «Îndrăzniți!» – adică, aveți curaj!, pentru că teama blochează, închide sufletul; «Eu sunt» – este formula de autoprezentare a lui Dumnezeu care fusese folosită pe muntele Sinai, atunci când Dumnezeu dialoga cu Moise (Ex 3, 14); «Nu vă temeți!» – adică rămâneți pe drumul pe care ați pornit, pe drumul credinței, aveți încredere în Mine.

Petru simte că acest Om are o putere pe care o poate împărtăși celorlalți, de aceea spune: «Dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă», adică să mă împărtășesc și eu din puterea Ta pentru a veni la Tine. Isus îi răspunde cu un singur cuvânt: «Vino!». Petru are mare curaj, dar și mare încredere, coboară din barcă și se îndreaptă spre Isus, umblând pe valuri.

Să încercăm să ne imaginăm acest moment în care Petru, privind țintă în ochii lui Isus, pășește pe valuri. Este surprins și el și ceilalți confrați. Deodată, simțind vântul puternic și văzând valurile amenințătoare, se înfricoșează. În acest moment legătura vizuală cu Isus, care asigura și comuniunea spirituală, se întrerupe. Petru, care primise puterea de a veni spre Isus, acum, încet, încet, coboară spre adânc, apăsat de «greutatea» neputinței umane și începe să se scufunde. Îi rămâne o singură cale, aceea a rugăciunii, pe care o folosește îndată, strigând: «Doamne, mântuiește-mă!». La strigătul disperat al lui Petru care se afundă în apele morții, Isus îl prinde de mână, îl mustră pentru «puțina credință», iar apoi îl ridică și amândoi urcă în corabie.

Apostolii cu toții înțeleg că este vorba de un miracol și că acest Om are o putere pe care, în mod normal, oamenii nu o posedă, o putere care nu poate veni de la oameni. De aceea, ei rostesc într-un glas: «Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu». Este o frumoasă mărturie de credință.

Isus s-a rugat înainte de acest moment, pentru ca miracolul să nu pară teatral, ci să aducă în suflete convertirea. Pentru un iudeu era un fapt ieșit din comun afirmația că ar exista un fiu al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este unic în religia iudaică. Pentru noi, creștinii, Dumnezeu este Unul, dar în trei Persoane: Tatăl – Creatorul și Fiul – Răscumpărătorul și Spiritul Sfânt – Sfințitorul. Între aceste trei Persoane, Una singură a îmbrăcat natura noastră umană, ca să ne înveșmânte pe noi în natura Sa divină, este Fiul lui Dumnezeu cel viu, Isus din Nazareth, Hristos, Mântuitorul.

Acest fragment evanghelic ne învață că Isus, în mod simbolic, a călcat în picioare apele morții, pentru a ne ridica pe noi din apele tulburi ale păcatului, dar cu o condiție, ca să avem curajul să strigăm și noi, atunci când simțim greutatea păcatelor care ne apasă, spunând: «Doamne, mântuiește-ne!». Mai mult chiar, Isus poate împărtăși această putere și oamenilor.

Am meditat exemplul lui Petru, dar și Preasfânta Fecioară Maria a călcat apele morții, așa cum se cântă în imnografia Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului: «În ea s-a biruit rânduiala firii». Aceea care a rămas neprihănită călcând pe valurile tulburi ale mării lumii acesteia și s-a ridicat dincolo de înălțimea îngerească, spre Gloria cerească, Preasfânta Fecioară Maria, ne arată că putem și noi să calcăm apele morții, cu o singură condiție, să rostim cuvântul ei: «Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1,38).

Deci, condiția nu o pune Dumnezeu, ci vine din partea noastră. Este credința liberă, acceptată, credința care devine «far al vieții», așa cum frumos spunea Fericitul cardinal Iuliu Hossu: «Credința noastră este viața noastră!».

† Florentin Crihălmeanu
Episcop de Cluj-Gherla