Cu melancolie lucidă DESPRE FARMECUL POEMULUI

  • la o şuetă cu poetul Ion Mureşan •

Îl cunosc demult. Din vremea cînd era dascăl în Strîmbu. Şi, în pauze, cadenţa pe dalele culoarelor de la şcoală: „Cu viclenie s-a năpustit frumuseţea asupra mea/ ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea asupra mea,/ Piară fiecare în averea lui – zic eu – şi jucîndu-mi ochii uscaţi ca lemnul unui copac trăznit/ la complicate şi elegante ceremonii rîd în hohote/ şi recit cîntecele stupide”.

– Pentru dumneavoastră, denumirea acelui loc în care s-a născut poezia e fantastică: Vultureni. Cum s-a întîmplat?

– La început a fost forma. Am văzut la cineva nişte… propoziţii scurte, înşiruite ca o conjugare a certificatului de existenţă a ceva. Sau cineva. Un cadru enigmatic pentru mine, aşa că i-am îndrăgit forma. Mult mai tîrziu am aflat că acea scriitură erau versurile unui cîntec de muzică uşoară, copiate de un coleg mai mare. Pe atunci, nu ştiam de asta. Doar că înşiruirea aceea semănă cu tainele pe care le ştiam din sat. Le-am aşezat şi pe acestea sub zodia misterului. Alături de podul şurii, podul casei, căpiţa de fîn, acoperişul de la poartă, tuleii de porumb – sub toate se ascunde ceva. Nu ştiu dacă şi pe alţii, dar pe mine m-a fascinat întotdeauna să descopăr ce se află în spatele lucrurilor. Ştiam cînd trebuie să vină primăvara, cînd putrezesc plantele. Aveam un simţ olfactiv teribil şi simţeam toate lucrurile astea acut. O fi vorba de anume sensibilitate? Nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile mărunte aparent îmi produceau trăiri intense.

– Aţi scris şi aţi fost publicat de copil. Cum a primit comunitatea acest… eveniment?

– Nu cred că era ceva deosebit. Cu toate că, încă din clasa a V-a s-a scris despre mine. Sigur, profesorii mă ştiau, se mîndreau cu mine de cîte ori aveau ocazia. Ţin minte doar că eu făceam figură aparte. Nu ieşeam prea mult la joacă. Mă fura lectura. Citeam în draci. Şi aveam morbul bibliotecii. O încăpere atipică. Singurul loc din şcoală care nu avea geamuri spre exterior, şi acestea erau acoperite cu hîrtie. N-avea lumină naturală, cu alte cuvinte. Şi era un frig pătrunzător. În anii aceia mă gîndeam că frigul şi praful sînt metode de conservare a cărţilor. Iarna, mai ales iarna, bibliotecara îmi spunea: „Ia-ţi repede ce ai de luat. Că aici ne ia dracu’!” Şi mergeam în cancelarie să înregistreze împrumutul.

– V-a marcat clasica întrebare: „Ce a vrut să spună poetul?”

– O tîmpenie! Nimeni nu poate să ştie nimic despre asta. Poetul e mort. E plecat. Nu ai ocazia să-l întrebi ce a vrut să spună. Poezia, pînă la urmă, este ceea ce-ţi spune ţie. Tu eşti cel care rescrie poezia. Şi o înţelegi în felul tău. Pînă la urmă, poezia este o expresie a sufletului. E întîlnirea dintre suflete. În întîlnirile mele cu elevii şi studenţii le spuneam mereu să se roage ca, la examene, să le cadă o poezie. Nu au cum să dea un răspuns greşit. Dacă ţi-a mişcat sufletul, trebuie doar să-ţi dai drumul la gură. Să te conectezi. Şi gata! Am încercat să fac exerciţii de compunere cu copiii. Nimic de genul: merele sînt coapte, ţăranii adună recoltele de pe cîmp sau toamna îngălbenesc frunzele. Le găseam, mai degrabă, roluri. Tu eşti o frunză, ziceam. Tu – un peşte. Le dădeam roluri din natură şi primeam nişte răspunsuri geniale. Îi stîrneau aceste roluri. Evident că existau şi stîngăcii, dar imaginaţia debordantă era stimulată. E greu să scrii despre o pasăre călătoare, dar dacă chiar eşti pus în situaţia de a fi o pasăre călătoare…

– Nu se prea citeşte poezie. Şi, totuşi, e partea cea mai frumoasă, din lumea noastră.

– T.S.Eliot spunea că poezia este importantă şi pentru cei care n-o citesc. Ea are o importanţă extraordinară. Modifică comportamente. Şi limba. Care devine mult mai proaspătă, mai vie. Iar asocierile neprevăzute îmbogăţesc spiritul. Îl modelează. Menţinînd o gimnastică a conexiunilor mentale. Şi acutizează organele de percepţie. Poezia schimbă, pînă la urmă, chimismul sensibilităţii. Vorbind în numele binelui. Am văzut copii care înjurau de mama focului pe stradă sau în curtea şcolii, dar cînd să spună o poezie la serbare, roşesc şi, realmente, se pierd în faţa frumosului. Mi-e milă de tinerii care merg să vadă un apus de soare. Şi spun: Ni, ce fain îi! Atît. Şi cu asta s-a terminat admiraţia pentru acest moment. O comparaţie cu o baltă de sînge, cu un porc tăiat, să zicem, ar mişca lucrurile din contingent. E lipsă de lectură. Pentru că, în special, poezia dezvoltă şi un limbaj frumos şi îţi amplifică şi simţurile.

– Poeţii se adună şi-şi citesc producţiile lor. Cel mai fertil loc ar fi cenaclul.

– Am deschis cenaclul la UBB, amintindu-mi că eu însumi am frecventat cenaclurile Clujului: Echinox, Tribuna, Cenaclul scriitorilor, al tunetului… La început stăteam într-un colţ şi tăceam. Credeam că nu voi îndrăzni să ridic glasul să spun ceva. Pînă la urmă, m-a provocat cineva. Aveam pregătită o frază, îndelung pritocită. Şi n-am dat… lovitura, ca să zic aşa. Dar am prins curaj, să-mi organizez ideile, să evaluez ceea ce spune cel care citeşte în faţa cenacliştilor. E un mediu de comunicare absolut necesar. Cenaclul modelează.

– Între ei, poeţii se cunosc şi se recunosc. Aţi luat o seamă de premii. Le puteţi nominaliza?

– Am luat trei premii ale Uniunii Scriitorilor, trei premii ale Filialei Uniunii Scriitorilor de la Cluj. Am luat premiul revistelor Apostrof, Poesis, Observatorul cultural, Radio România Cultural. Şi, poate cel mai important, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (Botoşani, 2014). Sînt tradus în franceză, engleză, germană, iar în antologii, am apărut în Italia, Ungaria, Serbia, Cehia, Anglia, S.U.A. ş.a.

– … Şi în nenumărate festivaluri de poezie, la Rotterdam, Geneva, Paris. E de învăţat din aceste
întîlniri internaţionale?

– Cu siguranţă. Întîlnirea cu alţi poeţi, de pe alte meridiane, te pune în contact cu lumea. Îţi fixează locul. Şi afli unde te situezi. Ba, ca o glumă, în Olanda am aflat şi puterea extraordinară a Internetului. Am intrat în sală, cu pălăria pe cap, am pupat o poetă din Canada cu care ne-am mai întîlnit şi… sună telefonul. „Tata, cine-i aia pe care ai pupat-o? Şi, te rog, ia-ţi pălăria din cap!” Era fiica mea. Dumnezeule! „Dar cum ai ajuns aici? Unde eşti?” „Acasă, zice. La Cluj. Se transmite în direct întîlnirea voastră!”

– Pentru că nu sîntem singuri, vă întreb: cine v-a influenţat?

– În clasa a XI-a am venit la Cluj. Pînă atunci n-am cunoscut nici un scriitori în viaţă. Şi aşa cum unii ating haina popii, am atins şi eu haina unui Poet mai mare decît mine. Dar un poet nu poate trăi dacă nu citeşte marea poezie a lumii. De la Homer încoace. Pînă la marile spirite ale secolului nostru. Numai aşa poţi să realizezi că te afli într-o mare construcţie. Nu eşti de capul tău. Deci, trebuie să ştii cum a scris confratele de oriunde o fi el. Ce curente se vehiculează… Nu să le ştii pe dinafară, ci să le ai în tine cumva. Sigur că îl iubesc pe Eminescu, pe Bacovia, pe Ioan Alexandru, Ion Mazilescu… Dar nu pot nici fără Rilke, Pound, Rimbaud (cu care a şi fost comparat – n.n.)

– În colecţia „Poeţi laureaţi ai premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu”, la Botoşani a apărut o antologie pe care o reproducem fan-ilor clujeni. Dar cea mai recentă apariţie editorială e…

– … „Oglinda aburită”. Şi un volum de eseuri conversaţionale, tablete publicate în presă de mai mulţi ani. Pregătesc o nouă carte de poezie şi una de publicistică.

– Cochetaţi cu proza?

– Am început de ceva vreme un roman. Eram în Elveţia, la o bursă. Am abandonat pe moment, dar acum sînt hotărît să-l termin.

***

Din respect pentru Dumneavoastră, iubiţi cetitori, interlocutorul meu a fost tratat cu… „dumneavoastră”. Cînd, însă, un „tu” sănătos s-a reinstalat între noi am aflat că, pentru Ion Mureşan, Poezia este locul unde Dumnezeu a depozitat sufletele celor morţi. Iar poemul acesta mic, ca un fagure, adăposteşte vrerea noastră comprimată, pînă la Înviere.

De unde şi viersul:

„Ci eu singur sub pămînt./ Ci eu singur, singur, singur sub pămînt departe,/ Căci pămîntul i-a expectorat pe toţi./ Pe toţi i-a scuipat între flori,/ în batista înflorată a primăverii./ Pe toţi i-a dat afară/ Acum ei sînt pete de sînge în batista unei frumoase/ domnişoare tebeciste.// Pleoasc! I-a scuipat pămîntul în iarbă./ Şi tocmai acum e Ziua Învierii/ Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mîntuitorului./ E Ziua Judecăţii./ …”

Iată de ce iubim poeţii!

Pagină realizată de

Radu VIDA