Cu Dumnezeu, în iadul închisorii (II)

A trecut, nu o dată, prin ispita de a renunţa la misiunea pe care singur şi-a ales-o – aceea de a-l duce pe Hristos celor aflaţi după gratii -, amintindu-şi că una dintre Porunci este aceea de a avea grijă şi de cei închişi. „M-am întîlnit, acolo, cu ceea ce nici nu mi-am putut închipui vreodată şi m-am simţit ispitit Vasile-Perde-3să renunţ, m-am simţit şi eu neputincios şi m-am simţit uneori înfrînt de atîtea probleme, de 200 de probleme din jurul meu, care de care mai… cumplite, mai dureroase, mai grave” – spune părintele greco-catolic Vasile PERDE, preot misionar în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla.

Părintele nu doar că a găsit „leac, ispitei”, dar a găsit şi modalităţi de a implica, pe cît se poate, comunitatea, în multe dintre problemele de natură materială şi chiar spirituală, ale deţinutelor. „Eu cred că, dacă dorim să avem o societate mai bună, trebuie să învăţăm ceva din greşeli. Aceste femei, aflate după gratii, ne dau lecţii. Noi sîntem învăţătorii, dar avem ce învăţa şi de la ele. Ne dau lecţii de viaţă – pentru noi, dar mai ales pentru generaţiile care vor veni” – spune părintele Vasile Perde.

– Spuneaţi, în prima parte a acestui interviu, că există cazuri de persoane care au ieşit din închisoare şi n-au aşteptat, poate, nici cîteva zile pînă să facă iarăşi o infracţiune. Ce-i de făcut, aşadar?

– Trebuie să avem mare, mare grijă şi să ne îndreptăm cu toată atenţia şi cu toată dragostea spre aceste persoane, aflate în detenţie. Eu cred că dacă vor vedea că noi sîntem buni şi nu le judecăm, nu le condamnăm şi noi – că doar au fost deja condamnate! -, şi ne îndreptăm spre ele cu toată afecţiunea şi cu toată mila creştinească, făcînd şi altfel de gesturi decît de a le da un sfat bun – de exemplu, de a le oferi o portocală sau un pahar de suc -, se vor schimba în bine.

– Mi-aţi spus, cînd ne-am întîlnit pentru acest interviu, că o femeie care n-a fost vizitată de nimeni de şase ani, atunci cînd aţi întrebat-o ce-şi doreşte cel mai mult, a zis că-şi doreşte un măr.

– Da. Vă daţi seama de cît de puţine lucruri avem nevoie în momentul în care sîntem abandonaţi? Femeia aceea poate că nu-şi dorea neapărat să mănînce un măr…

– Cît un măr oferit de cineva?

– Da. Dorea să vadă o mînă întinsă spre ea.

– Totuşi, sînt organizaţii, fundaţii care au activitate în închisori, nu se poate spune că deţinuţii nu primesc… un măr, să zicem, de la cineva.

– Este adevărat, sînt asociaţii şi fundaţii care fac asta. Şi eu sînt în colaborare cu Fundaţia Prison Fellowship, care se preocupă să aducă un pic de alinare şi să ofere cîte ceva celor din penitenciar, şi care a făcut un pas şi mai departe.

Vedeţi, dramele reale nu sînt neapărat acolo, după gratii. Dramele rămîn acasă. Înainte de sărbătorile de Crăciun am vizitat, împreună cu părintele Lazăr Teodor, parohul de la Catedrala greco-catolică, 60 de copii din zona Ardealului, ai căror părinţi sînt în penitenciar. Am vizitat şi  am oferit daruri – haine şi rechizite şi dulciuri – la 60 de copilaşi ai căror părinţi sînt după gratii. Cred că nici o zi din pastoraţia noastră nu a fost mai minunată ca aceea! Orice altceva am fi făcut, cred că nu am fi adus atîta bucurie.

– Copiii celor din penitenciar sînt, aşadar, o altă direcţie spre care ar trebui să se îndrepte atenţia noastră şi la care, poate, puţini ne-am gîndit, pînă acum…

– Aşa este! Altfel, aceşti copii, ai deţinuţilor, vor fi viitorii infractori. Dacă nu ajungem din vreme la ei, dacă nu-i ajutăm să meargă la şcoală, dacă nu-i înconjurăm cu toată dragostea, se vor pierde. Gîndiţi-vă că, dacă ei mereu doar asta aud: „Mă-ta-i puşcăriaşă”, „Tată-tău îi deţinut”, „Eşti fiu de criminal” sau „Eşti copil de tîlhar”, copiii aceştia vor creşte răi! Şi societatea este prima care va avea de pierdut! Aceşti copii, fără ajutorul nostru, sînt generaţiile următoare de infractori!

Noi ne-am dus la cei 60 de copii cu daruri, i-am îmbrăţişat, le-am făcut fotografii care, mai apoi, au ajuns la părinţii lor aflaţi după gratii. Pe unii dintre copii i-am găsit, în cel mai bun caz, la bunici, la unchi, la mătuşi, dar pe alţii i-am găsit în case de copii, de stat. Darurile le-au fost oferite de această fundaţie cu care noi colaborăm, Prison Fellowship, şi nici nu vă puteţi imagina cîtă bucurie a fost, atunci, în sufletele acelor copii!

– Este greu să pretinzi oamenilor să ajute sau să fie milostivi cu un puşcăriaş, în condiţiile în care ei nu răspund, adesea, nici măcar apelurilor pentru ajutorarea unui copil grav bolnav. Cu toate acestea, dvs v-aţi propus să implicaţi credincioşii în ajutorarea materială şi spirituală a celor aflaţi după gratii.

– Eu am pornit spre penitenciar de la o poruncă pe care o dă Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, atunci cînd spune, în Evanghelie: „Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu”, şi stabileşte şase direcţii de a face bine şi de a ne atinge scopul pe care-l avem, de mîntuire a sufletelor noastre. Printre acestea, este şi grija pentru cei închişi: „Am fost închis şi aţi venit la Mine”.

–  „Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Parcă aşa spune Biblia.

– Recent, am deschis o listă cu toţi credincioşii care doresc să urmeze această din urmă poruncă, sau direcţie. Ceea ce-mi doresc este ca oameni din Cluj, credincioşi, să „adopte”, fiecare, o deţinută. De ce este greu, o dată pe lună, să te duci la cineva şi să-i oferi cîteva fructe, să-i întinzi o mînă, să-i spui o vorbă bună? Asta te va mîntui! Şi-i la îndemîna noastră, mîntuirea. E foarte, foarte, foarte uşor ca o dată pe lună – şi asta-mi propun acum, să găsesc credincioşi dispuşi să facă acest gest! – să intri pe poarta închisorii şi să oferi o vorbă bună, să întinzi o mînă spre cel care este aflat acolo.

– Nu credeţi că ar fi mai potrivită „adopţia” la distanţă? Adică, nu este riscant contactul direct? Riscant în primul rînd sub aspect psihologic…

– Nu. Nu. Tocmai asta este problema, că deţinutele au nevoie de chipuri care să stea în faţa lor. Au nevoie de o privire caldă şi reală. Au nevoie de o mînă pusă peste mîna lor. Au nevoie de acest contact vizual, au nevoie să aibă în faţa lor oameni care înţeleg situaţia în care ele se află, care să meargă acolo nu să le judece, nu să le certe, ci să le încurajeze.

– Apelul pe care l-aţi lansat în acest sens, de a se găsi persoane care să „adopte” cîte o deţinută, se adresează exclusiv credincioşilor greco-catolici?

– Nu. Nici vorbă! Am invitat absolut toţi creştinii care doresc să facă o faptă bună, care doresc să-L urmeze pe Hristos, indiferent de confesiunea lor. Pentru că acele suflete, de după gratii, cu adevărat au nevoie de noi. Au nevoie de dragostea noastră. Au nevoie de înţelegerea noastră. Au nevoie de ajutorul nostru.

– Mi-aţi mai spus, cînd ne-am întîlnit, că aţi găsit nişte tineri hair-stilişti care fac muncă voluntară în penitenciar. Coafează deţinutele…

– O dată pe săptămînă, timp de două ore, cu acordul conducerii penitenciarului, nişte tineri de la o şcoală de hair-style din Cluj vin şi coafează aceste femei. O doamnă minunată, directoarea acestei şcoli, s-a oferit în mod voluntar, cu materialele ei, cu elevii ei, să vină o dată pe săptămînă să coafeze aceste femei, din penitenciar. Şi efectul este absolut extraordinar! Gîndiţi-vă că şi noi, cei liberi, cînd sîntem la frizer (sau la coafor, doamnele), ne simţim foarte bine; cu atît mai mult aceste femei care, altfel, nu simt nici o altă mîngîiere. Sînt foarte bucuros că am găsit astfel de oameni, de tineri, de suflete, care au înţeles că pot să facă bine şi s-au oferit să ajute în mod gratuit. Sînt 26 de tineri care s-au înscris în programul acesta, nişte tineri minunaţi!

– Cum au reacţionat deţinutele, după ce au fost coafate prima dată de aceşti tineri?

– Au zîmbit. Acolo, cînd te afli în spatele gratiilor, primul care dispare este zîmbetul. Femeile acestea au început să zîmbească. Au început să se uite în oglindă, să-şi vadă chipurile, şi să zîmbească. Mă bucur că le-am redat acest zîmbet.

– Ce altceva aţi reuşit să faceţi pentru femeile din penitenciar, implicînd oamenii din afară?

– Colegul cu care am pornit acest proiect, părintele Lazăr Teodor, a făcut, în biserică,  un apel către credincioşi, rugîndu-i să pună mînă de la mînă şi să ne ajute în această misiune cu diverse articole de igienă. Le-am cerut credincioşilor noştri ca, o dată pe lună, fiecare să doneze un săpun de 3 lei, o hîrtie igienică şi o pastă de dinţi pentru femeile din penitenciar. Atît de frumos au răspuns credincioşii noştri! În fiecare zi, la Catedrală se adună tot felul de lucruri necesare, în special articole de igienă, şi cînd mă duc la liturghie, în penitenciar, mă duc încărcat cu de toate. După liturghie, împărţim ceea ce au dăruit credincioşii, care sînt nişte anonimi pentru aceste femei; şi aşa şi trebuie să rămînem, cînd facem bine.

– Care este ziua cea mai „plină” şi cu cele mai mari satisfacţii în activitatea dvs de penitenciar?

– Pentru mine este lunea, cînd poate sîntem toţi mai odihniţi. Lunea ofer două Sfinte Liturghii pentru două regimuri; regimul deschis şi semideschis, adică pentru cele care pot să meargă şi la punct de lucru, iar apoi pentru cele de la regimul de maximă siguranţă. Sînt 13 femei care au săvîrşit crimă, toate. Deci ziua aceasta, de luni, pentru mine este cea mai importantă. După opt luni de cînd merg acolo am început să ne privim în ochi, să ne zîmbim, să glumim şi chiar să rîdem, după liturghie. Sînt femei care nu puteau să scoată un cuvînt, atît erau de închise, de închistate, iar acum pot să zîmbească. Şi, rînd pe rînd, vin la Taina Mărturisirii, la Taina împăcării cu Dumnezeu.

– Dvs sînteţi convins că acele persoane, care cîndva au greşit, poate chiar foarte grav, cu ajutorul nostru se vor putea reintegra în societate?

– Da.

– Un om care a săvîrşit o crimă şi încă o crimă…?

– Un om care a săvîrşit o crimă şi pe urmă încă o crimă şi pe urmă a ajuns să-şi dea seama ce a săvîrşit – dacă nu este bolnav psihic, evident! -, a ajuns să regrete, cu siguranţă are şanse. Pentru asta sîntem noi acolo, asta încercăm noi, cu cei aflaţi după gratii: să-i învăţăm să facă, totuşi, diferenţa între fapte, între bine şi rău. N-am întîlnit, pînă acum, nici una dintre deţinute care să se bucure şi să zică: „Bine am făcut ce am făcut, căci respectivul merita să-i fac asta!”. Nu. Este chiar un caz în care femeia a fost ameninţată cu cuţitul şi tăiată cu cuţitul de cineva, şi apărîndu-se, l-a lovit în cap,  iar omul acela a murit.

– Sigur, sînt aspecte de discutat… interminabil. Mă gîndesc doar că, în cazul Vasile-Perde-4sinucigaşilor, de exemplu, de regulă ei sînt cei „vinovaţi” şi care „vor ajunge în iad”, iar nu cei care, într-un fel sau altul, i-au împins spre sinucidere sau nu i-au oprit să o facă.

– Pentru că aţi adus vorba de sinucidere: cred că un rol important acolo îl avem şi în a consilia, din punctul acesta de vedere, persoanele private de libertate.

– Există risc de sinucidere la aceste persoane? Au existat tentative?

– Da. Există persoane stăpînite de acest gînd.

– Din cauza izolării sau din cauza remuşcărilor?

– Şi una şi alta. Unele nu mai văd nimic înaintea lor. Gîndiţi-vă: o studentă eminentă, la o facultate… nu oarecare, la 25 sau 26 de ani ajunge la închisoare pentru crimă. Persoana asta, înaintea ei nu mai vede nimic. Zice: „Voi ieşi la 52 de ani din închisoare; ce mai pot să fac din viaţa mea? Ce pot să mai realizez pentru viaţa mea? Viaţa mea nu mai înseamnă nimic, mai bine să mor”.

– Iată, aşadar, încă o latură, pentru noi necunoscută, a activităţii unui preot de penitenciar…

– Eu cred că este important lucrul acesta, pentru că stau mereu să discut cu ele şi să le încurajez. Şi vreau să le determin să iubească viaţa, pentru că e un dar al lui Dumnezeu, şi le îndemn să-şi ducă crucea, aşa cum este, grea.

– Nu v-am întrebat ce e cel mai greu în munca dvs în penitenciar…

– Am avut o perioadă în care în fiecare zi, după ce terminam programul liturgic, îmi spuneam: „Asta e ultima zi, aici. Nu mă mai pot întoarce”. M-am simţit şi eu ispitit să renunţ, m-am simţit şi eu neputincios şi m-am simţit uneori înfrînt de atîtea probleme, de 200 de probleme din jurul meu, care de care mai… cumplite, mai dureroase, mai grave. M-am întîlnit, acolo, cu ceea ce nici nu mi-am putut închipui vreodată!

Acum, însă, m-am liniştit. Am şi un mentor bun care m-a susţinut şi cu rugăciunile lui, unul dintre preoţii noştri care şi el a fost deţinut.

– Deţinut politic, bănuiesc. Ceea ce nu e acelaşi lucru.

– Deţinut politic, da. Şi el m-a încurajat mereu şi mi-a spus să nu mă las, să nu cedez ispitei de a renunţa. Acum sînt liniştit. E o activitate pe care o fac cu bucurie, nu mai am nici un fel de reţinere. Sînt fericit că am găsit acei tineri care vin săptămînal să le coafeze pe deţinute, că am reuşit să fac acel Maslu de obşte, cu şapte preoţi, şi a fost un moment splendid. Am văzut atunci 200 de chipuri luminate, am ascultat aceste femei cîntînd pricesnele pe care le-am învăţat. Am plîns noi de data asta, ascultîndu-le.

– V-aţi propus să găsiţi persoane dispuse să „adopte” acele femei private de libertate. Ce altceva v-aţi propus să faceţi pentru persoanele din penitenciar, implicîndu-i pe cei din afară?

– Am reuşit, în premieră, să obţinem „graţierea” lor pentru opt ore şi să le scoatem din penitenciar, să le ducem în comunitate, să le ducem la biserică, să le oferim o masă, de sărbătoarea Sfîntului Nicolae. Să stăm la masă împreună, să mîncăm – cei din comunitate şi deţinutele, împreună, la aceeaşi masă -, să colindăm împreună. Mai apoi, unele mi-am mărturisit că, pentru ele, această ieşire a fost o adevărată „minune”. Să iasă afară, să fie tratate cu dragoste, să stea la aceeaşi masă cu preoţii şi cu credincioşii – a fost ceva de neînchipuit. Le-am făcut pîine de casă, le-am oferit tot ce am putut, mai bun. Şi mi-aş dori, în viitor, să mai organizăm astfel de ieşiri, în care ele să vadă că pot primi şi dragoste, de la semenii lor, nu numai ură.

Sigur, au fost şi comentarii, la această acţiune, dar n-am ţinut cont de ele. Au fost voci care au întrebat: „Cum să aducem nişte puşcăriaşe în biserică? Nu ne spurcă biserica?” sau „Cum să stăm la masă cu nişte criminale?”. N-am ţinut cont de aceste comentarii. Eu cred că, dacă dorim să avem o societate mai bună, trebuie să învăţăm ceva din greşeli. Ele, aceste femei, ne dau lecţii. Noi sîntem învăţătorii, dar avem ce învăţa şi de la ele. Ne dau lecţii de viaţă – pentru noi, dar mai ales pentru generaţiile care vor veni. E foarte uşor să ajungi după gratii; mai greu, însă, este să ieşi de acolo şi să fii reintegrat.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie