Crucea înălțării vieții noastre

Ziua de 14 septembrie a fiecărui an reprezintă, atât pentru Biserica Răsăriteană, cât și pentru cea Apuseană, o invitație la a reînnoi trăirea însemnătății profunde a Crucii lui Hristos, pentru că, în această zi, se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci.

Evenimentul istoric inițiator al acestei sărbători este constituit de aflarea Sfintei Crucii de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către Episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 326. La acest prim eveniment se adaugă și readucerea, de la perși, a lemnului Crucii lui Hristos, în anul 629, de către împăratul bizantin Heraclie. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe, cucerind Ierusalimul, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Această sărbătoare este și cea mai veche închinată Sfintei Cruci.

Înălțarea Sfintei Cruci, dincolo de aspectul festiv și de evenimentele istorice la care se referă sărbătoarea, este și o bună ocazie de reflecție spirituală. Cred, așadar, că este foarte potrivit să ne oprim câteva clipe și să ne odihnim la umbra Crucii lui Hristos, pentru a ajunge să înțelegem că, prin Cruce, întreaga noastră viață se înalță spre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Înălțarea Sfintei Cruci este sărbătoarea înălțării vieții noastre spre Dumnezeu. Adaug imediat, însă, că aceasta este o realitate spirituală a omului credincios. Cel ce-și închină existența lui Dumnezeu, în spirit și adevăr, va înțelege că, dincolo de suferința atroce suportată de Hristos pe lemnul dureros al crucii, stă dragostea Sa nesfârșită pentru omenirea întreagă. Această iubire dumnezeiască poartă spre înalt sufletul credincios, fiind dătătoare de nădejde în momentele inevitabile de suferință și încercare. În acest sens, Sfântul Pavel, vorbind despre Crucea lui Hristos, deslușește în ea puterea cea dumnezeiască: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor 1,18).

„Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie»” (Mt 16,24). Trebuie să recunoaștem că, citind sau auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, senzația ce ne încearcă este una de apăsare; percepem aceste cuvinte adumbriți de un soi de întristare, pierzând din vedere faptul că Hristos ne cheamă să-L urmăm pe El – bucuria și împlinirea vieții noastre – pentru a rămâne fixați pe lepădarea de sine și pe crucea, nu întotdeauna ușoară, a responsabilităților noastre creștinești. Așa se face că, atunci când medităm asupra Crucii, rămânem invariabil înclinați spre o înțelegere doloristă. Înălțarea Sfintei Cruci, însă, este o invitație la a descoperi victoria glorioasă a Crucii lui Hristos. De fapt, Crucea nu reprezintă manifestarea slăbiciunii totale a lui Hristos, ci tocmai a gloriei Sale, pentru că, aici, păcatele întregii omeniri sunt șterse, iar moartea este învinsă pentru totdeauna. Cu adevărat, la Cruce, puterea lui Dumnezeu zdrobește păcatul și răul acestei lumi, deschizând pentru toți porțile împărăției cerurilor. Prin urmare, este important să conștientizăm că, pe Cruce, Hristos nu numai că ne eliberează de legăturile păcatului și ale morții, ci, prin jertfa propriei Sale vieți, ne și înalță, prin har, spre viața cea cerească: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi i-ai dat ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o” (In 17,24).

Dinamica ascendentă a lucrării Sfintei Cruci se datorează legăturii ei intrinseci cu evenimentul Învierii lui Hristos. Crucea și Învierea lui Hristos constituie împreună punctul culminat al marelui mister al mântuirii. În cadrul Sfintei Liturghii din ziua Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci se prevede ca, în loc de cântarea „Sfinte Dumnezeule…”, să se cânte un foarte frumos și adânc-teologic imn: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”. Acest cânt liturgic de preamărire a lucrării mântuitoare a lui Hristos înțelege foarte bine să se refere la cele două momente – Cruce și Înviere – ca la un mister unitar. În plus, doar la lumina Învierii se poate înțelege profunzimea vieții și a faptelor Mântuitorului Isus Hristos. Cu alte cuvinte, Învierea este cea care revelează adâncul înțeles al Crucii, iar Crucea conduce și orientează totul spre Înviere.

În definitiv, tocmai aici regăsim un alt aspect fundamental al vieții de credință: moartea lui Hristos pe cruce ne garantează biruința vieții prin Înviere. Privind la Cruce cu credință, trebuie să întrezărim și lumina Soarelui Hristos cel Înviat. Înălțarea vieții noastre prin Cruce își găsește, așadar, ținta ultimă în această bucurie a Învierii.

Pr. Daniel AVRAM