Crucea în sălile de clasă

Mai puțin mediatizată la noi, decizia CEDO în cazul Lautsi și alții împotriva Italiei, din anul 2011, a stabilit caracterul nediscriminatoriu al crucii în sălile de clasă. Înalta Curte Europeană din Strasbourg a respins pretenția acuzării, a lui Lautsi, conform căreia au fost încălcate concomitent dreptul fundamental al libertății de conștiință (art. 2), și cel privind persecuția religioasă (art. 14). Concret, hotărârea CEDO dă dreptul Italiei (nu Bisericii) să expună în continuare crucea în clasele școlilor de stat.

Merită să reluăm, chiar și pe scurt, argumentul eclesial pentru care prezența simbolurilor religioase în sălile de clasă ar trebui să fie încadrată legal. Pledoaria Italiei înclină pentru concentrarea prestigiului crucii în sintagma de „specificitate națională”, derivată din „dezvoltarea istorică, culturală și teritorială a Italiei și din atașamentul înrădăcinat și de lungă durată pentru valorile catolicismului”. Adaptat spațiului nostru eclezial, creștin-ortodox, argumentul „specificității naționale”, ca fiind îndreptat dinspre secular spre religios, formulat în aceeași formă, pe același ton, doar că dinspre religios spre secular, devine destul de neadaptat. Chiar cu un ușor iz pasional de (re)legitimare politică. Până la urmă, mesajul Bisericii pentru fiii ei este că trebuie să accepte crucea sau icoanele în sălile de clasă întrucât acestea exprimă specificul de cultură, artă și de istorie al unei țări? În această optică, care mai este diferența între drapelul României și Sf. Cruce? Cred că asupra acestui aspect trebuie încă să mai dezbatem.

Fără a nega contribuția pe care Ortodoxia locală a avut-o în formarea și evoluția ţării noastre, cred că ar fi util să trecem din palierul istoric, în cel al eticii sociale, pentru a găsi un răspuns mai pertinent față de ceea ce s-a formulat în această dezbatere. Dacă ne uităm în Noul Testament, etosul creștin a fost exprimat de Sf. Pavel prin instrumentalizarea conceptului de „cruce” din metafora formulată în Gal. 2, 20: „M-am răstignit împreună cu Hristos”. Astfel că etica creștină, chiar de la temelia ei istorică, începe prin asumarea asimetrică a etosului „împreună răstignirii” cu Hristos, pentru ca mai departe, în virtutea acestei spiritualități, să modeleze societatea în care s-a manifestat, prin contribuția imensă la dezvoltarea culturii, artei și a istoriei locale sau regionale.

În modernitatea specifică nouă, șansa aceasta rămâne cu atât mai mult cu cât România este un stat secular, bazat pe principiul neutralității religioase. Aceste două concepte de „stat secular”, respectiv „neutralitate religioasă” nu înseamnă că statul este împotriva religiei. Din contră, cred că statul secular, în care autoritatea politică nu mai este legitimată prin cea religioasă, făcând practic din Biserică un fel de stăpânitor absolut al istoriei, dă șansa religiei să se afirme în mod independent, prin ea însăși, transparent, în virtutea angajamentului social pe care îl are cu statul (pentru România: Legea 489/2006). De asemenea, principiul neutralității statului nu se confundă cu principiul laicității, ci presupune distanțarea, din partea statului, față de propovăduirea determinată și exclusivistă a oricărei religii. Prin aceasta, statul permite prezența simbolurilor religioase în spațiul public, însă nu se amestecă în promovarea lor. Prezența crucii în spațiul public nu obligă pe nimeni la cinstirea ei, sau la studiul obligatoriu al religiei (simbol religios pasiv). Or, dat fiind că, într-o oarecare măsură, inclusiv conceptele de „secularizare” și „neutralitate” au ceva de datorat creștinismului, cred că privirea noastră ar trebui să se îndrepte către cauza problemei, nu către efectele ei. Adică, prezenţa crucii în sălile de clasă ar trebui să reflecte etosul nostru creștin care a făcut posibilă experierea cadrelor societății în care ne manifestăm, cu achizițiile ei bimilenare.

În concluzie, cred că din sfera de-secularizării valorilor moderne ar trebui să vină răspunsul Bisericii față de prezența simbolului primordial al creștinismului în sălile de clasă. Nu ca pe un serviciu pe care statul i-l face religiei, ci ca pe o constatare sinceră pe care „stăpânitorul zilei” o face față de propria sa devenire istorică. Pentru argumentul Bisericii, crucea este expresia specificității sale etice și teologice care repune în fața ochilor noștri statutul de „împreună răstigniți” cu Hristos. De aici, din acest etos care încă există, pornește în istorie împlinirea unei dorințe, anume aceea de constituire a unei Europe creștine, nu a unei societăți atee.

Cezar MARKSTEINER-UNGUREANU

Articole din aceeasi categorie