Crucea ca haină de nuntă

Repetarea deasă a unor gesturi, imagini, cuvinte, reacții, chiar importante fiind, le poate deplasa în zona banalității, a celor scontate, strict mecanice, inconștiente sau, cu timpul, nemaifiind înțelese, cad pradă rutinei, superstiției sau ticului. Din păcate, sub această amenințare intră și semnul identității creștine, crucea, fie reprezentată grafic sau material, fie gestic.

Prilejul care ni se oferă, repetat în fiecare toamnă, de a celebra Crucea, este modul prin care Biserica reînnoiește o dorință și o voință a Mântuitorului, exprimată înainte de transformarea crucii înjositoare în Cruce înălțătoare: „Când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine. Spunea aceasta arătând cu ce moarte avea să moară”. Este, așadar, conștientizarea că sărbătorirea Crucii e șansa de a reaprinde dorința de a fi atrași, de a ne lăsa atrași de Domnul. Bine, dar e nevoie de această ocazie în fiecare an? Da, pentru a salva Crucea de… noi! Da, căci am ajuns să o reducem doar la înțelesul de neplăcere, greutate, necaz, eșec, efort…, în fine, ceva ce ne induce murmuratul și imboldul de a o evita. Dar în acest fel ne întoarcem la înțelesul crucii dinainte de Cristos, adică de semn al morții și nu de biruință, de Înviere. Pericolul nu e doar o răstălmăcire sau denaturare a unui simbol, ci chiar de depărtare, de înstrăinare de Dumnezeu, prin apropierea de o imagine falsă, făcută de noi. În speță, ajungem să credem că suferința ne poate mântui, când, de fapt, ne mântuiește iubirea lui Dumnezeu care se dă cu prețul vieții lui Isus pe cruce. Fără prezența iubirii, nu se înțelege suferința, necum să i se recunoască valoare de răscumpărare și de viață. Fără iubire, gesturile care evocă crucea riscă să ducă la obișnuință, indiferență, magie, sau la a aprecia valoarea ei mai mult după materialul din care e făcută, sau zona de proveniență, recurgând la ea din motive ornamentale, excentrice, sau psihologice. Dacă dragoste nu e în cruce, nimic nu e… Căci „nu cuiele l-au ținut, l-au țintuit pe Dumnezeu pe cruce, n-ar fi fost în stare, ci legătura Iubirii L-a ținut”, spunea Sf. Ecaterina din Siena.

În consecință, viața creștină fără cruce nu e creștină, iar dacă crucea e purtată fără Isus, iarăși nu e creștină. Creștinul ia crucea cu Isus și merge înainte. Așadar, nu fără cruce, nu fără Isus… Să nu mai spunem: „îndepărtează de la mine crucea”, ci „ajută-mă să Te recunosc în fiecare cruce de care voi avea parte”. Aceasta pentru că nu se poate ajunge la înviere fără cruce, deși ne-am dori-o și o căutăm neîncetat.

Creștinul fără cruce este oarecum asemeni omului care a fost inițial creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, dar pe care păcatul l-a declasat, rămânând un chip fără asemănare: nu mai evocă modelul după care a fost creat. Creștinul fără cruce nu-l evocă pe Cristos și nu atrage la Cristos. Eventual, poate deveni el un model uman, dar care, fără cruce, nu va apropia de Cristos pe nimeni. Sau, cu o altă comparație, creștinul fără cruce este nu o evoluție a speciei, ci o involuție, așa cum au avut-o speciile de pe fundul mării, de pildă, care de generații se nasc fără ochi, adaptându-se la viața fără lumină. De o involuție oarecum similară are parte creștinul care scoate crucea, îl scoate pe Cristos răstignit din viața sa, alergând doar după Cristosul zâmbitor, luminos, puternic, generos, milostiv și care uită dreptatea și suferința. Și se ajunge la scoaterea lui Cristos cel real și viu din viață și preferând urmarea unuia făcut după măsura proprie, în fond transformându-se pe sine în propriu-i idol.

A-și lua crucea nu e sinonim cu a strânge din dinți, ci – îndrăznesc să spun – echivalează cu a participa la banchetul Domnului luând și haina de nuntă… înseamnă, respectiv, a-și lua inima, iubirea. Ia cu tine capacitatea de a iubi, respectiv de învingere a egoismului!

A-L urma pe Cristos nu e ceva obligatoriu, nu e o constrângere, ci o alegere liberă și ar trebui să fie din iubire. În același timp, a-L urma pe Isus, pentru toți înseamnă cruce asigurată, fără deosebire, căci e singura cale spre înviere. Acest adevăr, pe cât de ușor e de spus, pe atât e de greu de pus în practică, de pus în logica omenească, azi ca în trecut. Partea dureroasă a iubirii/crucii e oferită de lupta împotriva egoismului, a falsului eu, a iubirii dezordonate de noi înșine, a tendinței de a-i supune pe alții. Omul, simțindu-se mic, nesemnificativ și inferior, vrea să se afirme trecând drept bogat puternic și orgolios, admirat…

Salvarea propriei vieți, așa cum e vizată în evanghelie, vine ca o consecință a rușinării de Isus și de cuvintele Lui, e renunțarea la El mai degrabă decât la sine, renunțarea la voința și legea Lui în favoarea planurilor și voinței personale sau ale… altora. Salvarea propriei vieți e, într-un fel, asemenea limitării respirației numai la a inspira. Or, dacă inspiri doar, și inspiri și inspiri… nu poți rămâne în viață. Păstrarea aerului fără a expira ne ajută să înțelegem tendința de ține, de a-și salva viața, fără a o da.

Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Cum poate fi măsurat sufletul? Un om de știință american (Duncan Mac Dougall), la începutul secolului trecut, pretindea că a putut stabili greutatea sufletului (21 grame – cu filmul de succes având ca titlul chiar gramajul sufletului). Atunci, am putea zice, „nu e mare scofală, nu pierdem mare lucru”. Pe de altă parte, cum se poate stabili clipa morții? Care moarte, a celulelor, a inimii, a creierului?… Dar poate mult mai devreme are loc moartea sufletului (nu lansez o erezie!), sau moartea relațiilor. Căci de câte ori parcă facem tot ce putem ca să ne pierdem sufletul! Și trăim, ne comportăm, fără suflet, fără să-l păzim, să-l hrănim, să-l întărim…  Și, fără a face efectiv un contract de vânzare, practic ni-l scoatem pe piață, la schimb cu cele mai invidiate aspirații, renunțând la veșnicie, prea îndepărtată… Dar pot oare răscumpăra ceva ce mi-a fost dăruit?

Cine se rușinează de mine în neamul acesta păcătos… nu se referă la un anume păcat, ci la esența păcatului: ratarea țintei. A nu iubi e ratarea vieții, după planul cu care ne-a fost împrumutată. Viitorul depinde de ce facem azi, nu e ceva de așteptat și fără legătură cu prezentul, e lăsat la cheremul libertății noastre. Ne umplem viața cu iubire sau cu frică…? Răspunsul e valabil pentru chemarea la a ne lua crucea și a-L urma pe Isus.

Pr. Cristian LANGA